Tags

, , , , ,

Dana Mustăţea, sora unuia dintre călătorii care şi-au pierdut viaţa în accidentul aviatic de la Baloteşti, povesteşte despre chinul de a-şi recupera fratele, Sorin. Atunci au murit 59 de oameni. Sorin Mustăţea era manager pentru Europa de Est la Procter & Gamble şi luase cursa TAROM 371 la 31 martie 1995, pentru a se întâlni cu vicepreşedintele Procter & Gamble.

Aeronava Airbus-310 botezată „Muntenia”, în care se aflau 49 de pasageri şi 10 membri ai echipajului, care călătoreau spre Bruxelles, s-a ridicat de pe Aeroportul Otopeni la 31 martie 1995, ora 9.11. După două minute de la decolare, aeronava se pregătea să execute un viraj către Ploieşti, a intrat în picaj şi s-a prăbuşit lângă o cale ferată din comuna Baloteşti. Nu au fost supravieţuitori.

Sorin Mustăţea s-a născut la 30 decembrie 1950, în Mediaş, a absolvit Institutul Politehnic Bucureşti şi a urmat un master în chimie la Univeristatea din Liège (Belgia). A început să lucreze pentru Procter & Gamble (P&G) Belgia în 1980, iar zece ani mai târziu a devenit şef de producţie. La momentul accidentului, Sorin locuia în Belgia şi se pregătea să se mute la Timişoara, unde urma să lanseze prima fabrică Procter & Gamble din România.

Sora lui Sorin, Dana Mustăţea, are astăzi 52 de ani, locuieşte în Luxemburg şi este inginer de calculatoare. E căsătorită cu Anatole şi are doi copii – Sorin Alexandre (14 ani) şi Maxime Sever Cătălin (9 ani). Dana a fost printre primele rude care au ajuns la locul accidentului. La Baloteşti, femeia a primit un pumn de firmituri, într-un sac gri – rămăşiţele lui Sorin. L-a înmormântat la 9 aprilie 1995.

„Adevărul”: Ce vă amintiţi despre locul unde se prăbuşise avionul?

Dana Mustăţea: Doar fragmente de amintiri: un morman de obiecte fărâmiţate – un pantof, o bucată de servietă, o peliculă de film. Din aeronavă nu rămăsese, la exterior, decât o parte din coadă.

Care a fost procedura după care l-aţi identificat pe Sorin?

De la 31 martie am mers zilnic la morgă, până pe 6 aprilie, când a avut loc identificarea. Fiindcă Sorin avea loc la Business Class, autorităţile l-au „găsit” printre ultimii, odată cu pilotul. De fapt, că a trebuit să-l identific este mult spus. Mi-au adus un scalp cu o ureche, plin de sânge şi noroi. În afară de asta, s-a mai găsit doar o bucată din buzunarul de sus al hainei, împreună cu actele. Nu voi uita momentul când autorităţile mi-au pus în faţă puţinul găsit, într-un sac gri. Nici imaginea unei săli unde nişte sicrie deschise stau aliniate unele lângă altele.

Locuiaţi în Belgia, la fel ca şi Sorin, în momentul accidentului. A fost o decizie grea unde să-l înmormântaţi?

Când cineva este bolnav, ai timp să pregăteşti o înmormântare… Însă când se întâmplă un accident atât de brutal, trebuie să iei o decizie foarte rapidă. Să-ţi asumi că, în timp, s-ar putea să-ţi dai seama că n-a fost cea mai bună alegere. Biserica preferată a lui Sorin era Mânăstirea Caşin din Bucureşti. Am hotărât să facem o slujbă frumoasă acolo, pe 4 aprilie. Au venit rude, prieteni, o delegaţie de la Procter & Gamble.

Mama, care arăta mai bătrână cu 20 ani, din cauza şocului, a fost prezentă şi ea. Tata era internat la spitalul „Fundeni” – a suportat foarte greu moartea lui Sorin. La 9 aprilie am zburat înapoi la Bruxelles, cu sicriul lui Sorin în cala avionului. Sicriul a fost depus la Spitalul Militar din Neder-ver-Heembeek, o zonă din Bruxelles, unde, câteva zile mai târziu, a avut loc o comemorare pentru toţi cetăţenii belgieni care muriseseră în accidentul aviatic de la Baloteşti, în prezenţa unor oficiali ai statului belgian.

A urmat slujba comemorativă, cu prietenii şi colegii de la Procter & Gamble Bruxelles. Erau aproape o sută de personane, a fost foarte emoţionant… Momentul înmormântării a fost intim şi discret, în locul din Bruxelles unde trăia. La parastasul de 40 zile m-am întors în România şi am luat câţiva pumni de pământ de la Baloteşti. Am pus pământul într-o cutie şi am depus-o la cimitirul „Sfânta Vineri” din Bucureşti, în cavoul familiei, unde sunt şi bunicii.

Nu trebuia să fie în avion

Spuneaţi că v-aţi asumat un risc. Vă pare rău de ceva?

Da. Sunt şi acum convinsă că 90% din trupul lui Sorin a rămas, de fapt, la locul unde s-a prăbuşit avionul. Şi regret că am hotărât ca puţinul identificat şi pus în sicriu este înmormântat departe de mine – locuiesc la Luxemburg. Reuşesc să merg doar de două, trei ori pe an la cimitir.

La 15 ani distanţă, aţi găsit o explicaţie pentru moartea lui Sorin?

Înainte nu credeam în soartă, dar de la moartea lui Sorin mă gândesc că, de fapt, fiecare dintre noi are un destin. Sorin nu trebuia să fie în săptămâna aceea la Bucureşti. În ultimul moment, un coleg l-a rugat să-l înlocuiască. Sorin nu refuza pe nimeni. Iniţial, a vrut să plece direct din Timişoara la Bruxelles, cu Austrian Airlines, dar zborul a fost anulat. S-a dus la Bucureşti şi a luat avionul TAROM din 31 martie.

Sorin călătorea mult, ca om de afaceri. S-a întâmplat să aibă probleme cu vreun zbor?

Cu două săptămâni înainte de accident luam masa împreună. Sorin tocmai sosise din România în Belgia, prin Viena, şi avionul aterizase forţat la Timişoara – alertă falsă cu bombă. La masă, l-am întrebat cu inocenţă: „Ce ai face dacă s-ar întâmpla ceva rău cu avionul în care eşti?”. Mi-a răspuns că probabilitatea de accident la decolare şi aterizare este de unu la un million. „Dacă se întâmplă, se întâmplă”, a spus.

Cum aţi fost anunţată despre accident?

La 31 martie 1995 eram la Hotelul Intercontinental din Luxemburg, la o conferinţă. Urma să le prezint ceva colegilor din Benelux. M-am îndreptat spre pupitru şi mi s-a făcut rău, dintr-o dată. La pauză, l-am sunat pe soţul meu şi i-am spus că am o stare de nelinişte inexplicabilă. O oră mai târziu, am primit un mesaj de la recepţia hotelului: „Telefonaţi urgent în România!”.

Am sunat mai întâi acasă, crezând că s-a întâmplat ceva rău cu tata. A răspuns mama, mi-a zis să mă liniştesc, că totul e bine. Mi-a spus apoi să-l sun şi pe Sorin. Am telefonat la biroul lui de la Procter & Gamble Bruxelles şi am auzit vocea secretarei. Plângea. „Vi-l dau pe domnul Breeze” – şeful lui Sorin. Breeze mi-a spus că avionul în care se afla Sorin s-a prăbuşit. Am încercat să aflu detalii, să mă agăţ de orice. Dar speranţa mi-a fost spulberată: nimeni nu supravieţuise.

Câte o lumânare în fiecare zi

 

Deşi au trecut 15 ani de când i-a murit fratele, Dana povesteşte mereu despre el: copiilor, Alexandre şi Maxime, lui Anatole, prietenilor dragi. E felul ei de a-şi păstra fratele în viaţă. Pe Alexandre l-a născut în 1996 şi, ca un fel de compensaţie a destinului, băieţelul seamănă foarte mult cu Sorin.

De cele mai multe ori, Dana le spune băieţilor ei poveşti din copilărie. „Aveam 6 ani şi Sorin 13. Îmi plăcea la nebunie să patinez şi el a lucrat câteva zile, pe o iarnă geroasă, să-mi facă un patinoar în grădina unde vara creşteam zarzavat. Mi-a instalat un reflector şi boxe cu muzică, să pot patina în voie.”

Sorin era un adolescent sclipitor. „Se ruga profesorul de matematică de la liceu de el, ca să-l convingă să meargă şi la olimpiada de matematică, dar el voia doar la chimie”, îşi aminteşte Dana.

În fiecare dimineaţă, de când se trezeşte în apartamentul ei din Luxemburg, primul gest pe care îl face e să aprindă o lumânare pentru Sorin.

Un premiu cu numele lui

Din 1995, la câteva luni după accident, Procter & Gamble România a iniţiat un premiul pentru excelenţă „Sorin Mustăţea”, o statuetă dreptunghiulară, cu sticlă aplicată, care se acordă în fiecare an echipei din companie cu rezultate excepţionale.

Ramona Brad (foto), angajată la P&G, a primit premiul „Sorin Mustăţea” în 2004, pentru un proiect legat de fabrica de la Timişoara de care se ocupase Sorin. Deşi nu l-a cunoscut – a intrat în P&G abia în 1999, la departamentul de relaţii externe – , Ramona i-a aflat povestea de la colegi. Şi i-a simţit spiritul.

„Când mă duceam să ridic premiul, mă gândeam: «Oare ce-ar fi zis Sorin dacă ar fi fost acolo?». Premiul avea mare legătură cu el, cu felul în care a venit în România, la Timişoara, ca să crească şi să formeze o echipă. Şi, deşi mulţi dintre oamenii cu care a lucrat Sorin nu mai sunt acum în companie, cumva frumos, spiritul a rămas”. Pe statuetă se adaugă în fiecare an o plachetă cu numele membrilor echipei care a câştigat premiul. Sunt 75 de nume.

 * acest articol, scris de Ana-Maria Onisei, a fost publicat în ziarul “Adevărul” din data de 05.05.2010

Advertisements