Tags

, , , , ,

CTP, ziarist la „Adevărul“ acum 20 de ani, crede că Revoluţia a fost mai degrabă anti-Ceauşescu decât anti-comunism, iar Mineriada din iunie 1990 a fost spontană.

Cristian Tudor Popescu mai păstrează ceva din discursul lui Ion Iliescu de după Mineriada din iunie 1990. „Minerii ar fi venit şi fără apelul lui Ion Iliescu”, „Cei care au devastat sediile instituţiilor statului la 13 iunie arătau ca nişte drogaţi”, „Iliescu era prea puternic după alegerile din 20 mai pentru a mai da o asemenea lovitură Opoziţiei” sunt câteva dintre afirmaţiile lui Popescu în partea a doua a interviului despre Mineriada trăită din postura de jurnalist la „Adevărul”, ziar aservit puterii feseniste la acea dată.

CTP vorbeşte despre tentativele de a-şi da demisia, în 1990, de la „Adevărul” şi despre momentul în care a început să pună la îndoială omenia lui Ion Iliescu.

„Adevărul”: Cum ar fi arătat România cu Raţiu sau cu Câmpeanu la conducere?

Cristian Tudor Popescu: Era imposibil. Pentru că oamenii aceştia trăiseră în afara României şi nu aveau contact cu ceea ce s-a întâmplat în ţara asta vreme de decenii. Raţiu era o persoană respectabilă. Câmpeanu, însă, mult mai puţin. Câmpeanu nu avea nici măcar competenţa politică pentru aşa ceva. Nici Raţiu şi nici Câmpeanu n-ar fi putut conduce o ţară ieşită din comunism. Ştiţi cum era? În ţară, ideea era următoarea: „Acum o să fie comunismul adevărat”. În scopul ăsta s-a făcut Revoluţia. „De acum să avem toţi, că până acu’ aveau numai unii, numai nomenclatura şi securiştii”. Asta era ideea.

E adevărat, mulţi au strigat „Jos Ceauşescu!”, nu „Jos comunismul!”

Eh, vedeţi! Asta e o mare problemă. Care va să zică „Jos Ceauşescu” am strigat şi eu din primul moment al Revoluţiei.N-am avut nicio ezitare. Pe seară, în 21 decembrie, când s-a strigat „Jos comunismul!”, am ezitat. „Cum adică jos comunismul?”. Ăsta era deja un concept, un sistem. Revoluţia din 1989 a fost comunistă, ca toate revoluţiile. Toate au această idee de repunere într-o echitate a unor relaţii umane strâmbe, groaznice, distorsionate.

Povestea celor două tentative de demisie

Ţărănistul Ion Raţiu (atacat virulent de „Adevărul“  în 1990) şi liberalul Radu Câmpeanu

Şi Piaţa Universităţii ce a fost, nu tot o repunere în echitate?

Eu nu am spus nimic rău despre Piaţa Universităţii până la alegeri. După alegeri devenise o chestie antistatală, lipsită de sens. N-am scris niciodată precum alţi colegi de la „Adevărul” sau de la „Azi” că „oamenii ăia ar trebui înlăturaţi”. Horror! Alea erau articolele „scânteiştilor” care mai aveau puţin şi cereau intervenţia jandarmilor. Iliescu a fost ales pe bune atunci. A fost ales pentru că lumii îi era frică: „Bă, ce se întâmplă, eu de mâine mai am casă?” S-au agăţat toţi de tovarăşul Iliescu.

Oamenii erau temători şi pentru că erau manipulaţi de mass-media.

Păi sigur că da. Mass-media însemna atunci Televiziunea Română, care era principalul mijloc de manipulare a populaţiei, era ziarul „Adevărul” şi mai erau şi alte ziare.

În condiţiile astea nu v-aţi gândit să vă depuneţi demisia?

Ba da. De două ori mi-am pus demisia pe masa lui Darie Novăceanu. Prima dată s-a întâmplat în momentul în care în ziar a apărut un articol de instigare la lichidarea fizică a Anei Blandiana. A apărut în data de 3 august 1990. Articolul de prima pagină aparţinea unei persoane pe nume Jeana Morărescu. Nu era o polemică în articol. Scria clar: „Partea putredă a mărului care trebuie să fie lichidată”.

Parcă eram în 1950, când scria fostul ocupant al biroului unde am stat eu 15 ani, adică Silviu Brucan, care azi scria un articol despre cineva în „Scînteia”, iar mâine respectivul era deja „umflat” şi transportat la Canal. M-am dus la Darie Novăceanu şi i-am spus că eu nu vreau să lucrez la un asemenea ziar, care cere eliminarea fizică a unei personalităţi culturale. Novăceanu a zis: „Da. Bă, Cristi, e rău de tot. E nasol. Scrie tu alt articol!”. Aia a fost soluţia lui, pe loc. Şi am scris contra-articolul. A doua oară am vrut să-mi dau demisia când Magdalena Boiangiu a fost numită cu numele ei evreiesc, Lena Baraş, într-un articol din „Adevărul”.

„Iliescu s-a speriat!”

Dar n-aţi plecat…

Nu. Dar de ce nu vorbim despre articolul „Spirala violenţei”? Ăla este singurul meu articol despre violenţele din Piaţa Universităţii. Scurt. Avea însă, în final, motivaţia pentru care minerii au bătut oamenii: blugi, plete, ochelari etc. Nu vă puteţi imagina ce conclav a fost în redacţie în legătură cu acel articol!

În „Spirala violenţei” puneţi accentul pe ziua de 13 iunie, punctul de start al spiralei violenţei, pe oamenii care au devastat instituţiile statului. Asta spuneaţi.

Bineînţeles că asta spuneam pentru că asta era realitatea. Una dintre cele mai mari manipulări din aceşti 20 de ani este aceea de a pomeni constant de 14-15 iunie, de atrocităţile reale ale minerilor. Ca şi cum ele ar fi pornit din senin! A venit Iliescu şi le-a spus: „Bateţi-i pe ăia! Că sunt duşmanii poporului!”. Nu este aşa. A existat o întreagă zi de 13, despre care nu se pomeneşte aproape deloc. Minerii ar fi venit la Bucureşti oricum, chiar dacă nu-i chema Iliescu. Elementul care a determinat venirea lor a fost oprirea emisiei TVR. La 13 iunie 1990, eu eram la TVR. Televiziunea a fost invadată. Erau lupte la fiecare colţ de coridor.

Cine erau cei care atacau?

Erau nişte mutre patibulare, adică bune de spânzurat. Mutre dubioase, unul era cu o cască de motociclist pe cap, altul avea un levier. Nu vă puteţi imagina ce înseamnă să vezi sediul Ministerului de Interne arzând. Am văzut imagini din elicopter cu Bucureştiul: coloane groase de fum. Arăta ca o lovitură de stat. În aceste condiţii, în data de 13 iunie 1990, Ion Iliescu nu a avut la cine să apeleze. Generalul Diamandescu, şeful Poliţiei, s-a ascuns şi nu-i răspundea la telefon şefului statului. Armata era într-o postură ciudată: ea nu se bagă, era cu CADA, cu nu ştiu ce, se ferea ca de foc.

Şi atunci s-a întâmplat cu Iliescu ceea ce nu era voie să se întâmple cu un şef de stat. Şi-a pierdut controlul. S-a speriat: „Ăştia vin peste mine la Cotroceni!”. Ceea ce, în situaţia aceea fluidă a anului 1990, nu era o fantasmagorie. Aşa cum Ceauşescu fusese dat jos, la fel de bine putea fi dat jos şi el. Dar s-a speriat şi nu avea voie. Nu faci apel la nişte civili împotriva altor civili! Asta a fost chestiunea impardonabilă pentru el. Totuşi, n-a chemat minerii în mod specific. A zis: „Oamenii de bine să vină şi să facă curăţenie!”. Şi bineînţeles că minerii au venit.

Nu e exclus ca Iliescu să-i fi chemat în mod particular pe mineri, nu?

A, ce a fost „underground”, cum a fost organizată venirea lor, cu trenurile, aia e altă poveste. Acolo se poate să fi intervenit post-Securitatea.

„Exista posibilitatea unei restauraţii ceauşiste”

Ion Iliescu a făcut primul apel la „oamenii de bine“ în ianuarie ’90

Aţi scris în articolul „Spirala violenţei” că sediul PNŢCD a fost atacat de mineri deghizaţi. Sugeraţi că nu erau mineri?

Asta sugeram. Că nu erau mineri şi că au fost provocatori.

Şi, în condiţiile astea, nu credeţi că violenţele din 13 iunie au fost provocate pentru a legitima intervenţia minerilor?

Nu la nivelul ăla. Nu putea să fie o provocare. Pentru că vine logica distrugătoare: de ce avea nevoie Ion Iliescu de toată povestea asta?
 

Pentru suprimarea formelor de opoziţie: manifestanţi anti-FSN, partide istorice, ziarul „România liberă”; chiar acestea au fost ţintele minerilor. Să le arate pisica…

Ce pisică, mă, când 80% din populaţie îl votase pe Iliescu. Şi de ce să o arate?

Iliescu dorea o perestroika.

Păi asta dorea şi lumea, că d-aia l-a votat. Partidele de opoziţie, ziarele de opoziţie erau neputincioase.

Dar existau, iar din evenimentele de la 13-15 iunie 1990 se desprinde ideea că puterea le dorea inexistente.

Asta vreţi voi să credeţi, că v-a fost băgată chestia asta în cap. El nu avea interesul ca, pentru o mână de nenorociţi, să-şi asume riscul ăsta de imagine groaznic, să aducă hoarde de mineri. De ce avea nevoie de toată nebunia asta care a ajuns pe primele pagini ale ziarelor din străinătate? Pentru ce? Acum însă, trebuie să înţelegem altceva: în acel an existau încă puternice componente ceauşiste în România, în FSN şi în toate partidele. Or, exista posibilitatea unei restauraţii ceauşiste şi lui îi era teamă de asta. Îi era mai frică de Securitate decât de amărâţii ăştia de la PNL şi PNŢ. Îi era mai teamă de inşi care nu-l agreau pe el, care-l considerau reprezentant al KGB-ului.

Şi de ce nu au fost asmuţiţi minerii împotriva oamenilor de care se temea Iliescu şi s-au dus pe la apartamentele ziariştilor de la „România liberă”, de exemplu?

De ce să se ducă la securişti? Minerii s-au dus acolo unde au avut ei în cap că este sediul…

Au fost conduşi, că nu ştiau ei.

Eh, cum să nu ştie? Mă rog, au fost conduşi. E adevărat că au fost conduşi. Eu eram pe platoul de la Casa Scînteii când au coborât minerii din camioane. Aveau pancarte cu „Băcanu spânzurat!” (n.r. – Petre Băcanu, directorul ziarului „România liberă” în 1990). S-au dus direct la sediul „României libere” şi la sediul Humanitas.

Ce motive au avut minerii?

După CTP, minerii au fost ultima verigă în „spirala violenţei“ 

Cine erau cei care i-au condus pe mineri prin Bucureşti?

Foşti ofiţeri de Securitate. Principala problemă a foştilor ofiţeri de Securitate în 1990 era să-şi găsească o utilitate. Până la 15 martie 1990, când au avut loc incidentele de la Târgu Mureş, ei au fost într-un „no man’s land”. E posibil ca printre mineri să fi fost „băieţi deştepţi”.

Iar „băieţii deştepţi” acţionau cu girul lui Iliescu?

Aici evoluez şi eu. Atunci am fost convins că Iliescu nu a iniţiat aşa ceva. El a fost singurul care s-a abţinut când a fost vorba de execuţia Ceauşeştilor. Eu nu credeam atunci că el poate să gireze sau să comande nişte grupuri de securişti să facă lucruri de genul ăsta. Mi-am schimbat părerea după un episod care s-a produs după anul 2000, când un secretar de stat, Şerban Pretor, care avea un Trabant, a fost bătut de doi SPP-işti pentru că nu s-a dat la o parte cu Trabantul din calea lor.

Replica lui Iliescu: „Eh, or fi avut şi băieţii motivele lor!”. Am căzut pe scaun. De atunci am început să reinterpretez tot ce aveam în cap din 1990. Dacă ăsta a fost capabil să spună „Or fi avut băieţii motivele lor”, înseamnă că a putut şi să spună, după ce minerii au bătut studenţii: „Or fi avut şi minerii motivele lor!”.

„Aveau o stare ca şi cum ar fi fost drogaţi”

Şi totuşi, spuneţi că totul a pornit pe 13 iunie, când au fost devastate sediile unor instituţii ale statului…

Nu am de unde să ştiu cine era adunătura aia care a devastat sediul Poliţiei. S-au furat sute de arme atunci. Acei inşi nu arătau a inşi care să facă parte dintr-o unitate paramilitară, să facă parte dintr-un corp organizat. Erau nişte mutre neasemănătoare unele cu altele, dezordonate şi extrem de violente. Aveau o stare ca şi cum ar fi fost drogaţi, domnule! Urlau ca nişte maimuţe!

Studenţii de la facultăţile de Istorie sau Geografie e puţin probabil să fi cunoscut interiorul clădirilor devastate.

De acord. Dar n-o să cred niciodată că o manifestare de o aşa amploare era în favoarea lui Ion Iliescu. Nu din bunătate, ci din faptul că, politic, el nu avea niciun interes să se producă aşa ceva. Bă, Iliescu era Dumnezeu!

„Am fost folosit pentru că am scris în ziarul ăla”

Aţi scris un articol care se numea „Dacă aş fi fost managerul electoral al partidelor istorice”. Îi „loveaţi” puternic. N-aţi fost prea dur cu nişte partide care abia se reformaseră?

Şi eu ce era să le fac? Pe ziarul lor, „Dreptatea”, au scris „Ziar de luptă împotriva comuniştilor”. Păi erau trei milioane de membri de partid! Au schimbat după două zile: „Ziar de luptă împotriva nomenclaturii”. Şi-au dat seama ce prostie au făcut. Erau muci.

Pe de altă parte se putea scrie critic şi la adresa Frontului…

În vara anului 1990 am scris un articol care se numea „Insomnii”. Gândiţi-vă ce însemna pentru un ziar ca „Adevărul”, ziar de stânga groasă, să dea articole care îl puneau la îndoială pe tovarăşul Iliescu. Primul articol de genul ăsta l-am scris eu: „Insomnii”. Spuneam că nu e în regulă cu anumite lucruri la to’arăşu’. În decembrie 1990 am scris un alt articol critic la adresa lui Iliescu: „Daruri pentru preşedinte”.

Acel articol a creat un fenomen sociologic. Reacţia celor un milion şi ceva de cititori ai ziarului „Adevărul” a fost de o asemenea violenţă încât secretarele au cedat nervos şi au izbucnit în plâns pe la 10 dimineaţa. Nu mai răspundeau la telefoane pentru că erau ameninţate: „Venim şi vă scoatem de acolo, şobolani nenorociţi!”. Lumea era iritată pentru că îl vedea pe Iliescu ca pe un tătuc, o continuare firească a lui Ceauşescu. Era un Ceauşescu mai bun.

„Adevărul”, în troica Brucan-Roman-Iliescu

De ce a apărut acel articol? V-a făcut Novăceanu o concesie?

Acum înţeleg de ce a acceptat publicarea acelui articol. Nu din considerente jurnalistice sau că îi plăcea lui de mine. Nu, ci pentru că era un articol anti-Iliescu, iar domnul Novăceanu era din camarila lui Roman. Între Roman şi Iliescu începuseră deja certurile. Novăceanu a citit articolul şi a ezitat. Mi-a zis: „Lasă manuscrisul aici!”. S-a consultat cu cine s-a consultat şi ăla i-a zis : „E momentul să dăm şi aşa ceva”. Eu ce am zis după aia: „Bă, ce om, şeful! Uite, dom’le: eu îi creez atâtea probleme cu articolul ăsta şi totuşi îl dă. Ce curaj!”. Nu era niciun curaj. Era manipulare.

Spuneţi că Novăceanu a ajuns în presă pe filiera Roman…

Era bun prieten cu Petre Roman, cu Mioara Roman şi Rodica Georgescu, sora Mioarei. Iniţial, „Adevărul” a fost organul de propagandă al FSN. Darie Novăceanu a fost numit de către Iliescu şi de către Roman. Novăceanu discuta direct cu ei. Novăceanu a ajuns în redacţie la 22 decembrie 1989, adus de domnul Silviu Brucan. Deci nu era întâmplătoare prezenţa sa acolo.

Cunoscând aceste lucruri nu credeţi că aţi fost manipulat şi înainte de alegerile de la 20 mai 1990?

Am fost folosit pentru că am scris în ziarul ăla.

* acest articol, scris de Mihai Voinea si Cristian Delcea, a fost publicat in ziarul “Adevarul” din data de 22.05.2010

Advertisements