Tags

, , , , , , ,

Cristian Tudor Popescu a fost apăsat de remuşcări după ce a contribuit la victoria lui Ion Iliescu la alegerile prezidenţiale din 20 mai 1990.

În cea de-a treia parte a interviului acordat ziarului „Adevărul”, Cristian Tudor Popescu, reporter de teren la „Adevărul” în 1990, povesteşte despre cum a fost tras pe sfoară de Darie Novăceanu, directorul de atunci al ziarului, despre cum a văzut în redacţia ziarului „Adevărul” un om plângând că hoardele de mineri atacă sediul „României libere”.

Plângând de bucurie! Despre colegii de la „România liberă”, CTP e categoric: „Acolo scriau nişte drăguţi turnători”. CTP şi-a amintit şi de zilele Revoluţiei, când, dacă i-ar fi spus cineva că protestează pentru ca PNŢCD să reînvie şi să preia puterea, ar fi replicat: „Du-te, bă, în p… mă-tii, cu PNŢCD-ul tău!”.

Nu putem să nu remarcăm că articolele dure la adresa Opoziţiei le-aţi scris înainte de alegerile din 20 mai. Contra puterii aţi scris numai după alegeri!

Ce să scriu dur la adresa lui Iliescu înainte de alegeri? Iliescu, înainte de alegeri, a fost un factor foarte util. Era indispensabil. Perioada lui cea mai utilă a fost până la 20 mai 1990. Şi, hai să zicem, cel mult până în 1992. El nu trebuia să mai rămână după ’92 la putere. Atunci, practic, a pierdut Constantinescu alegerile, nu le-a câştigat Iliescu. În ’92, rolul lui Iliescu se încheiase. Principala problemă a României în lunile de după Revoluţie era haosul, nu PNŢ sau PNL. Singura persoană capabilă să facă legătura era Iliescu. Nu se putea trece de la un ceauşism dur la capitalism în 24 de ore. Organizatoric, Iliescu era omul cel mai potrivit. Ideologic, nu. Ideologic, Iliescu era comunist şi comunist e şi în ziua de azi.

Dacă aţi fi scris, înainte de 20 mai 1990, un articol dur la adresa lui Iliescu, credeţi că Novăceanu vi l-ar fi publicat?

Nu ştiu. Nu cred. Pentru că nu se ajunsese încă la schisma dintre Iliescu şi Roman. Dar nici eu nu l-aş fi scris. Ideile mele din acel moment nu erau anti-Iliescu.

Cum s-au comportat ziariştii de la „Adevărul” când minerii devastau redacţia „României libere”? Eraţi în aceeaşi clădire, la Casa Scînteii…

A fost horror! Secretar general de redacţie era Anghel Paraschiv, zis „Colonelul”, făcut ziarist din cazangiu, pentru care Partidul Comunist însemnase totul. Să-l fi văzut când se îndreptau minerii spre „România liberă” cum ne chema la fereastră, cu ochii umezi: „Veniţi să vedeţi un exemplu de solidaritate muncitorească!”. Băi, nu mai era propagandă, era viaţa lui, era sincer. Vedea şi el ceva pe sufletul lui: nişte muncitori cu bâte care fac ordine.

Alt articol în Valea Jiului

De ce nu aţi plecat de acolo?

Cel care m-a determinat să nu plec a fost Novăceanu. Ajungem din nou la articolul „Spirala violenţei” în care am expus motivaţia reală a violenţelor produse de mineri: blugi, ochelari, barbă. Refuzasem să scriu în zilele de 14 şi 15 iunie. Articolul meu a apărut la 16 iunie. Eram presat: „Tu ce dai? Ai fost în oraş, ce dai?”. Am venit cu „Spirala violenţei”, l-a citit Novăceanu şi a zis: „Bă, Cristi, nu merge. Tu îţi dai seama ce se întâmplă dacă publicăm aşa ceva? Vin minerii înapoi peste noi”.

I-am explicat că tot ce am scris în acel articol am văzut cu ochii mei. Novăceanu nu văzuse nimic. A stat în Casa Scînteii în toate zilele alea. Îi era foarte frică. Nu s-a dus nici măcar acasă. A dormit acolo. În fine, a citit articolul, apoi l-a întrebat şi pe Constantin Stănescu, pe atunci redactorul-şef al ziarului: „Ce facem cu articolul ăsta?”. Şi Stănescu a zis: „Domnule director, să facem ce scrie pe frontispiciul ziarului.

Scrie «Adevărul»? Să scriem adevărul!”. Şi a fost publicat. Ei bine, interesant este altceva. Peste un an şi jumătate, uitându-mă peste ziare ca să-mi strâng nişte articole pentru o carte, iau la mână colecţia şi ajung la ziua respectivă. Pe locul articolului meu era un articol cu titlul: „Vernisaj la Marcel Chirnoagă”. Ce era? Eu habar nu aveam în acel moment că există o ediţie de Bucureşti şi o ediţie de provincie. Că se poate schimba în tiraj, că se poate schimba de la o ediţie la alta. Deci, în Valea Jiului a apărut „Chirnoagă”, nu eu. Vedeţi fineţea manipulării? Splendid! Eu am crezut atunci, în ’90, că mi-a băgat articolul. În acelaşi timp, Novăceanu nu şi-a creat probleme, iar eu aş fi putut să nu ştiu de manipularea asta nici în ziua de azi.

Studentul bătut cu bâta şi Rebengiuc

 

Cum vi s-a părut acea primă pagină a „Adevărului” din data de 20 mai 1990 – ziua alegerilor? Acea primă pagină albă pe care apărea scris doar atât: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!”.

E un exemplu de manipulare de manual. A fost ideea lui Darie Novăceanu.

Nimeni n-a comentat?

Cine să comenteze? „Scînteiştii” care se scurgeau pe lângă pereţi şi erau bucuroşi că nu dă lumea cu pietre în ei? Eu ce să comentez? Eram un simplu reporter, eram la coada cozii. Iar gestul de a pleca, la ce folosea? Unde să mă duc? Când am venit cu demisia, în vara anului 1990, m-a întrebat Novăceanu: „Bă, Cristi, de ce vrei să pleci?
Te-am oprimat eu în vreun fel? Ţi-am interzis vreun text?”. Şi aici m-a rupt. „Ţi-am publicat, domnule, «Spirala violenţei»? Ce ai să-mi reproşezi?”. „Păi au apărut căcaturile alea… (n.r. – articole instigatoare scrise de ziariştii de la «Adevărul»)”, zic eu. „Da, bă, şi ce vrei acum?”.

„Domnu’, am fost la Facultatea de Drept. A venit un student la mine şi mi-a zis: «Ia uitaţi ce am aicea, dom’ Popescu, sunteţi de la «Adevărul», da?»”. Şi avea o cicatrice groaznică pe cap. Şi i-am zis lui Novăceanu: „Ce o să fac acum? Ani de zile o să mi se spună de chestiile astea?”. Şi aşa a şi fost. Nu exista emisiune care să nu înceapă cu: „Dom’ Popescu, dar cu plantatul lalelelor în Piaţa Universităţii cum a fost?”.

Cu stoicism am repetat de fiecare dată că nu am nicio legătură cu aceste chestiuni. Dar îmi asum faptul că lucram la ziar în acel moment. Şi am spus de zeci de ori că a fost unul dintre cele mai odioase momente ale presei româneşti. Iar numerele acelea din „Adevărul” sunt o ruşine. Fără nicio ezitare.

Cum v-aţi simţit când a venit acel student şi v-a arătat rana de la cap?

Nasol, cum dracu’ să mă simt? Am rămas fără grai. Am tăcut ca un bou. M-a luat şi Victor Rebengiuc, om cu care sunt prieten de ani de zile, cu aia cu „Fir-ai al naibii, Majestate”. Eram la UNITER: „Ce faci, Majestate?”. „Ce să fac…”. „Aha, Majestate!”. „Domnule, n-am scris eu, dom’le!”. Dar era percepţia care era. Asta e. Dacă voi vreţi să mă acuzaţi pentru faptul că am rămas la „Adevărul”, eu nu mă pot apăra.

„Du-te-n p… mă-tii, cu PNŢCD-ul tău!”

 

Ani de zile vi s-a amintit că în iunie 1990 aţi lucrat la „Adevărul”, ziarul care scria…

Mi-am asumat asta.

Consideraţi că aţi greşit rămânând acolo?

Singurul argument cu care vin este ce a devenit ziarul „Adevărul” după aceea. În 1999, „Adevărul” se pregătea să primească vizita minerilor lui Miron Cozma. Iar eu apăream la televizor şi vorbeam de lovitura de stat condusă de un şef de bandiţi şi nu de un lider sindical. Iar Cozma le spunea minerilor: „Să mergem la Bucureşti, să vedem şi noi ce are Popescu ăsta în cap”. Între ’90 şi ’99, asta s-a întâmplat cu „Adevărul”. În 1996 a apărut, între turul întâi şi turul doi al alegerilor prezidenţiale, articolul meu „Rictusul bolşevic”.

Tismăneanu a spus că Iliescu a pierdut cinci procente la vot în urma acelui articol. Întoarcerea „Adevărului” a fost ca şi cum ai întoarce un pachebot. Începând cu debarcarea lui Novăceanu, în 1991, trecând prin episodul 1992, cu articolul lui Sergiu Andon, „Fir-ai al naibii, Majestate”. Apropo, articolul ăla a dus la scăderea tirajului ziarului cu 40.000 de exemplare. Ne scriau oamenii: „Bă, nu sunt monarhist, dar dă-o în mă-sa, nici chiar aşa!”. Regele Mihai era o persoană în vârstă şi s-a considerat că e o jignire umană. A trecut prin nişte faze foarte nasoale „Adevărul” ăsta.

Aveţi vreun articol pe care aţi vrea să nu-l fi scris?

Niciunul. N-aş şterge niciunul. Poate îmi spuneţi dumneavoastră…

E vorba tot despre o jignire adresată unei persoane în vârstă. Într-un articol din 1990, intitulat „Disidenţii”, aţi scris: „Doina Cornea: când deschide gura, te apucă jalea”.

Ce este neadevărat în asta? Cu gura mea am strigat numele ei la 21 decembrie 1989, deşi n-o cunoşteam şi n-o văzusem niciodată. Îmi aduc aminte de prima apariţie televizată a Doinei Cornea. Eu mă aşteptam să-mi apară o Ioana d’Arc: o fecioară din Orléans, care să fie verticală, pură etc. Şi pe ecran am văzut o activistă pură. Spre stupoarea mea, a venit cu nişte activisme clasice, făcând propagandă PNŢ-ului şi atacându-l pe Iliescu. Era dreptul oricui să facă asta, dar nu al ei! Ea era un simbol care trebuia să fie deasupra acestei lupte. Iar eu nu ieşisem în stradă, în 1989, pentru triumful ţărăniştilor. Dacă mi-ar fi spus cineva, la Revoluţie, „ieşi în stradă ca să fie repus în drepturi PNŢCD-ul”, i-aş fi spus „Du-te, bă, în p… mă-tii, cu PNŢCD-ul tău!”.

Comportamentul ei după aceea a fost din ce în ce mai terifiant. La Mineriada din ’91, când a fost dat jos Roman, doamna Cornea i-a întâmpinat pe mineri şi i-a îndemnat cu căldură să dea jos conducerea. Alături de ea, Simina Mezincescu le vorbea minerilor: „Masele să rămână inebranlabile (n.r. – ferme, inflexibile)…”. Se uitau masele năucite la “inebranlabilele” lu’ Simina Mezincescu. Doina Cornea a avut apoi nişte discursuri total contradictorii, nu ştia niciodată ce voia.

În acelaşi articol scriaţi despre Octavian Paler: „Exponent tipic al disidenţei fabricate. Se canoneşte să ne convingă exhibând tot soiul de zvârcoliri antidictatoriale şi sfâşieri morale care ar fi încercat conştiinţa dumisale de la o vreme încoace. Jenant (…) Vrea morţiş şi o «foncţie»”.

Cu domnul Paler am avut relaţii complexe.

Da, în 2007, când a murit Paler, aţi scris un articol în care spuneaţi aşa: „Ceva lipseşte: vocea intensă, profund serioasă, încăpăţânată a celui care în loc de ură punea cultură. Şi va lipsi tuturor: până şi cei care i-au fost duşmani vor înţelege că fără Octavian Paler sunt mai împuţinaţi şi mai chinuiţi în faţa răului şi urâtului din ei înşişi”.

Sigur că da. Articolul pe care l-am scris la moartea sa se referă la domnul Paler de după 1989. Dar înainte, Octavian Paler a fost membru în Comitetul Central, conducător al „României libere”. Redactorul-şef al „Scînteii” a trimis un protest la Comitetul Central pentru faptul că „România liberă” dădea mai mare articolele cu Ceauşescu decât „Scînteia”. A fost scandal atunci: „Păi ce facem, noi suntem organul partidului sau «România liberă»?”. În plus, eu mai citisem şi nişte interceptări ale Securităţii cu mai multe personaje, între care şi Octavian Paler. Conspirau. Mircea Iorgulescu (dovedit a fi un vajnic turnător la Securitate), Mircea Dinescu, Dan Deşliu, Gabriel Liiceanu, Octavian Paler, Aurel Dragoş Munteanu.

Atitudinea lui Paler era jenantă pentru condiţia de disident. Problema lui era că fiul său va fi dat afară de la revista „Rebus”. Deci, cu comportamentul domnului Paler înainte de ’89 n-am fost de acord. Cu comportamentul lui de după aceea, în ’96-’97,
n-am mai avut o problemă. Am ajuns la un moment dat la o viziune comună.

„«România liberă» s-a nişat pe Opoziţie”

Aţi fost prea blând cu ce au făcut minerii. Aţi spus doar că e tragic că au bătut oameni cu părul lung.

Nu am văzut imaginile cele mai teribile, cele cu băiatul bătut de mai mulţi mineri în mers. Nu le-am văzut decât la televizor. Ce am văzut eu: acostări, fete luate de păr, palme. Nu am văzut cele mai mari violenţe.

Chiar şi aşa, aţi fost prea blând.

În ce sens? Ce aş fi putut să fac? Minerii erau o forţă oarbă năpustită împotriva civililor. Spectacolul era mai degrabă al unei confuzii sângeroase. Era ciocnirea unor imagini. Minerii erau convinşi că fac bine, că acei studenţi sunt duşmanii ţării. Ce să spun despre ei? Era clar că minerii erau manipulaţi. Nu puteam să-i fac pe mineri criminali. Puteam cel mult să-i fac tâmpiţi.

V-aţi gândit că această confuzie sângeroasă îşi avea rădăcinile şi în ce scria ziarul „Adevărul”?

Da. Cum să nu? Minerii au citat din acest ziar. Este acea secvenţă celebră cu un miner care zice la final: „Scrie şi în ziarul «Adevărul»”.

Cum caracterizaţi prestaţia ziarului „Adevărul” în acea perioadă?

Făcea propagandă pro-putere. De multe ori, în cursul anului 1990, facerea ziarului era aşa: pe la opt seara venea domnul Novăceanu şi ne întreba: „Ce faceţi, mă, aici?”. „Păi, facem ziarul”. „Ce ziar e ăsta, mă? Ăsta e ziar? Ia goliţi-mi, mă, pagina întâi. Ia, că vă dau eu marfă!”. Şi venea cu articole plantate direct de la dânsul.

Faptul că aţi început în presă într-un mediu ca ăsta nu a avut nicio influenţă asupra dumneavoastră?

Sunt o persoană greu de influenţat. Nu retrag niciun articol. Ele reprezintă convingerea mea. Ce vreţi să vă spun acum? Că m-au silit? Nici vorbă. Ah, că unele dintre lucrurile alea s-au schimbat ulterior, asta e altceva. De pildă, pe mine m-a apăsat un articol al meu despre Iliescu, scris înainte de alegerile din 20 mai, în care era vorba de scandarea nefericită a unor manifestanţi anti-Iliescu: „Iliescu, du-te acasă / ai nevasta canceroasă!”.

Chestiune care pe mine m-a şocat. Şi am scris un articol revoltat: cum puteau ăia să spună aşa ceva? Acel articol a avut un impact major în momentele alea. Pe măsură ce mă distanţam de Iliescu, regretam articolul ăla. Iar în 1996, când am scris „Rictusul bolşevic”, am simţit că mă mai spăl de acel articol. Pe ăla îl regret nu pentru că spusesem ceva neadevărat, ci pentru că era un impact emoţional care l-a ajutat pe Iliescu în mod nemeritat.

Vorbeam de influenţă gândind că, dacă printr-o conjunctură aţi fi ajuns la „România liberă”, poate n-aţi mai fi scris aşa cum aţi scris.

Să ne înţelegem. Eu nu am fost membru al Partidului Comunist. N-am lucrat în presă înainte de ’89. UTC-ist am fost că m-au făcut, dar am fost un UTC-ist ordinar, n-am avut nicio legătură cu sistemul. Cei de la „România liberă”, cei care au scris după aceea presă de Opoziţie, s-au dovedit mai apoi a fi nişte drăguţi turnători ai Securităţii, ştiţi? De pildă, acolo scria articole fulminante domnul Florin Gabriel Mărculescu, turnător al Securităţii. Domnul Sorin Roşca Stănescu – fulminant scria în acele momente!

Ce părere aveţi de politica adoptată de „România liberă” în 1990?

A fost o chestiune de marketing a lor: „Ne nişăm pe Opoziţie”. Nu-mi daţi „România liberă” ca exemplu de… Şi acolo dacă aş fi fost, articolele mele ar fi fost de aceeaşi natură. Gândirea mea nu era de dreapta. Nu am avut în familie o tradiţie de dreapta.

* acest articol, scris de Mihai Voinea si Cristian Delcea, a fost publicat in ziarul “Adevarul” din data de 23.05.2010

Advertisements