Tags

,

Cruciada copiilor? Nu! Bucuria copiilor.  Niciodată nu au fost atîţi de mulţi la o poză de grup. Mai mulţi chiar  decît steagurile Serbiei, României sau Braziliei, purtate de jucătorii  Interului ca semne ale nevoii lor de apartenţă în lumea  solitar-globalizată.

Fotbaliştii bogaţi şi celebri şi-au adus în  braţe copiii la festivitatea de premiere. Şi, în timp ce Platini a fugit  imediat după decernarea cupei, cu gestul celui care nu vrea să  acapareze momentul de glorie, copiii au rămas. Priviţi-i! MIlito,  alături de băieţelul său. Eto’o sprijinit de cîrlionţii puştiului. Fata  lui Thiago Motta, aproape căutîndu-şi oliţa din priviri. Însuşi Mourinho  a acceptat, umil, să fie încălecat pentru prima oară de cineva, puştiul  său cu figura prelungă şi cuminte a elevilor care umplu vara străzile  în pantă din Porto, în uniformele lor de absolvire.

Dintre toate  construcţiile sportului, Liga Campionilor e cea care împacă cel mai bine  gloria şi copilăria. Nimic nu se pierde definitiv. Mereu urmează un  meci, un sezon, o ocazie de a o lua de la capăt, o altă fereastră între  două ore de mate. E competiţia care îi face pe italieni să plîngă şi pe  nemţii din tribună să-şi ofere demnitatea de a-şi aplauda echipa  ofensivă care a avut posesie copleşitoare, dar mai puţine ocazii decît  “betonaţii” lui Inter. Cine să mai înţeleagă fotbalul? Dar poate că nu e  nimic de înţeles, ci doar de privit cum Chivu îşi aruncă casca  protectoare direct în Cupă cu gestul liceanului care fuge în Cişmigiu  scoţîndu-şi pe furiş matricola de pe umeri. Slavă Domnului, prinsă în  capse!

* acest articol, scris de Cătălin Tolontan, a fost publicat în “Gazeta sporturilor” din data de 24.05.2010

Advertisements