Tags

, , , , , ,

Cel care în 1991 îl înjura pe Regele Mihai în „Adevărul“ e convins că a împiedicat România să redevină monarhie.

Ziarist cu state vechi, Sergiu Andon a lucrat până în 1972 la „Scînteia” şi, imediat după Revoluţie, a devenit editorialist şi apoi redactor-şef adjunct la „Adevărul”. La 20 de ani după Mineriada din 1990, în a doua parte a interviului acordat ziarului nostru, Andon anunţă că nu regretă cuvinte ca „o adunătură de poporeni”, pe care le folosea în editorialele sale pentru a descrie fenomenul „Piaţa Univeristăţii”.

 

Ce îşi reproşează e „o oarecărică urmă de sarcasm” la adresa partidelor istorice, dar şi asta revărsată mai târziu, în 1992. Spune că nu este nici pe departe un fan al Mineriadelor, dar nici nu vrea să pretindă că le-a înţeles atunci cum o poate face acum, ca pe o ciocnire a mai multor manipulări. Ca redactor-şef adjunct, Sergiu Andon afirmă că a refuzat să modifice conţinutul editorial al ziarului „Adevărul” la cererea aluzivă a lui Ion Iliescu.

„Adevărul”: În ziua primelor alegeri libere, la 20 mai 1990, prima pagină a „Adevărului” era albă. Prezenta doar acest apel – „Avem nevoie de linişte, oameni buni!” -, care era şi sloganul electoral al Frontului Salvării Naţionale. Eraţi redactor-şef adjunct atunci. Cum s-a luat decizia publicării?

Nu mai ştiu a cui a fost ideea, dar am apreciat-o toţi ca fiind foarte bună.

De ce era foarte bun un apel la linişte?

Atunci era dominantă ideea că ţara se distruge, că există comploturi internaţionale. Cititorii „Adevărul” se regăseau în modul nostru de abordare. Că puteau fi influenţaţi, asta e altceva.

Deci, era manipulare?

Valabilă pentru toate părţile. În egală măsură şi alţii care urmăreau alte ziare erau manipulaţi, suntem copii dacă noi credem că nu există o manipulare prin presă.

„Adevărul” susţinea exact ce susţineau Ion Iliescu şi FSN: să fie linişte, să nu mai existe fenomenul „Piaţa Universităţii”.

Pentru că noi credeam că asta era necesar. Cum s-a scris despre Piaţa Universităţii – ăsta a fost unul dintre excesele lui Darie Novăceanu.
 

Totuşi, citez dintr-un editorial semnat de dumneavoastră la 20 iunie 1990. Referindu-vă la fenomenul „Piaţa Universităţii”, scriaţi: „Or, Golania rămâne Golania, chiar dacă o reducem simbolic la ceea ce este – un porto-franco pripit al democraţiei, un ducat al fiilor deocamdată rătăcitori”. Credeaţi în ce scriaţi?

Asta a fost Piaţa: un porto-franco (n.r. – port liber) pripit al democraţiei. Pentru aşteptările tipului nostru de cititor, nu era un fenomen care se dorea.

Nu mă refer la cititori, ci la ce credeaţi dumneavoastră în acele momente.

Timpul cerne lucrurile. Ce-mi aduc aminte despre Piaţa Universităţii: m-am trezit că aveam în redacţie un om care fusese în Piaţă, se numea Anica Florescu. Nu fusese însă ca ziarist, ci ca „golancă”. După ce s-a terminat cu Piaţa, brusc, Anica a plecat la SPP. Mai întâi purtător de cuvânt, apoi ofiţer. Asta era Piaţa Universităţii, dacă mă întrebaţi pe mine. O mixtură.

„O oarecărică urmă de sarcasm”

Din textele dumneavoastră răzbate un dispreţ faţă de „Piaţă”. De ce eraţi revoltat?

Nu simpatizez cu Mineriadele. Cât priveşte fraza pe care aţi citat-o, spune tot. N-am condamnat Piaţa Universităţii, dacă era s-o fac, o făceam cu verbul meu, mult mai acid. Am preluat însă termenul „Golania” şi l-am atenuat la maximum. Chiar mă mândresc cu textul. Nu era nevoie să intre ţara în anarhie. Detest, însă, calea pe care a mers Iliescu. N-am să-i iert niciodată felul în care a decurs privatizarea, eliminarea oamenilor care aveau bani, fie şi furaţi din regimul trecut, formarea noilor pături de oameni cu bani.

Regretaţi ce-aţi scris?

Ce-mi reproşez e „o oarecărică urmă de sarcasm” faţă de liberali şi ţărănişti, dar asta prin 1992. Concepţia mea în timpul alegerilor, când, ca redactor-şef adjunct le-am oferit spaţiu egal tuturor celor 16 candidaţi, era „da” pentru democraţie, pentru şanse egale, dar fără tulburări de stradă. Revenind, fenomenul „Piaţa Univeristăţii” n-a dus la nimic bun. Şi de o parte, şi de alta s-a greşit.

„Ciocnire între două manipulări”

Tot în „Adevărul” din 20 iunie scriaţi despre manifestanţii din Piaţa Universităţii că „nu erau simpli teribilişti politici ori simpli gură-cască, nici bişniţari oarecare”. Îi numeaţi „o grămadă de poporeni”. La ce vă refereaţi?

Să ştiţi că pe gură-cască întotdeauna i-am dispreţuit. Şi acum îi dispreţuiesc şi o să scriu cu sarcasm despre ei. Eram un fan al stabilităţii, un naiv al încrederii că lucrurile vor evolua normal spre democraţie. Şi, aici, pot să spun că m-am înşelat. Proiectul politic din 1990 n-a fost croit în jurul unei idei reformatoare şi reale şi această idee n-a fost adecvată mentalului românesc.
 

Care e varianta dumneavoastră pentru ce s-a întâmplat la 13-15 iunie 1990?

Mineriada a fost o ciocnire între două manipulări de sens contrar. Manipulări de anvergură în scenariul cărora Puterea îşi avea contribuţia.

Dar din perspectiva a ceea ce ştiaţi ca ziarist?

Îmi amintesc că spre seara zilei de 14 sau 15 iunie, pe la 21.20, Novăceanu vorbea la telefon şi ştia în detaliu ce se întâmplă. Chiar făcea pe grozavul: la un moment dat s-a uitat la ceas şi a zis că peste cinci minute va trece un elicopter. Şi aşa a fost – probabil un elicopter de intervenţie, de natură să intimideze.
 

Aţi fost pe teren la Mineriadă?

M-am dus, chiar dacă putea fi riscant. În dimineaţa zilei când au venit minerii, am fost însă mai întâi la Parlament, să vorbesc ceva cu Adrian Severin, care era viceprim-ministru. M-am întors la redacţie în maşina lui Severin. Era foarte îngrijorat. Se înţelegea, din preocuparea lui, că venirea minerilor ar putea să fie un fel de lovitură de stat… Şi să vă spun ceva: după ce am plecat de la redacţie spre gara Băneasa, să ajung să prind venirea trenurilor cu mineri, am văzut ceva care m-a blocat. La fântâna Mioriţa, pe strada pustie – probabil fusese oprită circulaţia – cine stătea într-un colţ? Virgil Măgureanu. Cu suita. Eu am perceput astfel prezenţa lui: Măgureanu făcea recunoaşterea locului.

Cu ce scop se implica Puterea în organizarea Mineriadelor?

Cu scopul de a se rupe pisica.

Despre Ion Iliescu ce implicare ştiaţi că avea?

Rămâne să stabilească ancheta. Nu mi-aş imagina că s-a făcut ceva fără ştirea lui Iliescu.

„Asta era atunci limita mea de înţelegere”

Ziarul „Adevărul” a mai publicat că în Piaţa Universităţii erau bande de legionari, apoi că la sediile partidelor istorice s-a găsit valută. Cum se făcea verificarea acestor informaţii?

Era treaba celor care aduceau ştirile dar atunci, cam prindea orice minciună spusă. Au fost penibile.

Scriaţi într-un alt articol că minerii sunt „ca nişte pitici salvatori”.

Asta era limita mea de înţelegere atunci. Nu vreau să susţin că am înţeles Mineriada aşa cum o înţeleg acum, ca pe un conflict între două manipulări.

După plecarea minerilor, de ce nu s-au făcut anchete sau investigaţii care să încerce să spună adevărul despre 13-15 iunie 1990?

Ne credeţi prea deştepţi.

În 1991, directorul Darie Novăceanu a fost îndepărtat de la conducerea ziarului „Adevărul”. De ce?

Noi am făcut o „revoluţie” pentru că Petre Roman voia să acapareze ziarul. Şi l-am îndepărtat pe Novăceanu pentru că voia să facă jocurile lui Roman: pregătise preluarea redacţiei, se făcuseră forme ascunse de societate pe acţiuni. Din gaşca pro-Roman făceau parte Novăceanu, Magdalena Boiangiu, Cristian Tudor Popescu şi Mircea Pârvulescu – un om de paie. Dintre ei, Popescu, când a văzut cum merg lucrurile, i-a părăsit.

Silviu Brucan de ce parte a baricadei se afla?

Am şi vorbit cu Brucan, colegii m-au desemnat pe mine. Nu ştiu de ce, se pare că aveam ce trebuie. Aveam şi spate: eram preşedintele Societăţii Ziariştilor, care era foarte puternică. Nu mai ţin minte cum i-am spus despre necesitatea schimbării conducerii ziarului, dar a muşcat şi a înţeles mesajul meu. Trebuia să simtă cine va învinge. Şi a simţit că vom fi noi.

Ca om de drept, de ce credeţi că nu s-au soluţionat cazurile mineriadei?

Nu s-a vrut. Dacă era un complot dirijat? De ce nu s-au făcut anchete despre Revoluţie, chiar dacă acum lucrurile s-au mai limpezit?

Aţi vorbit în mai multe rânduri despre infiltrarea foştilor securişti în partidele politice. În 1990, cât de infestate erau?

Securişti erau în masă în structurile FSN, dar şi în interioul PNL sau PNŢ. Mi-am dat seama în ianuarie 1990, când vicepreşedintele FSN Dumitru Mazilu a strigat urcat pe un TAB: „Moarte securiştilor!”. A fost o greşeală care i-a făcut pe foştii securişti să se regrupeze, cum stăteau ei băgaţi prin cotloane şi prin unităţi.

Se spune despre dumneavoastră că eraţi omul lui Ion Iliescu. Este adevărat?

Pe mine Iliescu m-a dat afară de la „Adevărul”. În 1992, a venit la mine, din Parlament, ziarista Irina Dima cu un bilet. Toată lumea fierbea în acel moment: care va fi guvernul după alegeri? Şi un fesenist uitase în Parlament o ciornă a guvernului. Theodor Stolojan fusese interimar şi acum toată lumea se întreba cine va fi prim-ministru. Nu m-am mulţumit să public din prima lista, am vrut s-o vând bine ca material de presă şi am lansat o campanie: „Vreţi să ştiţi lista noului Guvern? «Adevărul» din zilele următoare va publica numele… “. A doua zi m-a sunat Ion Iliescu personal.

Vorbeaţi des şi înainte cu Iliescu?

Da, în special în calitate de preşedinte al Societăţii Ziariştilor, dar niciodată pentru conţinutul ziarului. Ei, atunci, a început: „Domnule, am înţeles că voi nu prea aveţi ce publica la ziar”. Nu mi-a zis direct să nu public lista. A continuat: „Vă dau eu un articol despre încălzirea globală, dar aveţi loc? Că am înţeles că nu prea, pregătiţi altele”. Deci, aluzia a fost clară. A bătut şaua să nu publicăm lista. N-a obţinut nimic. Dar, din clipa aia, m-a ras. Nu m-a lucrat el direct, m-a lucrat prin alţii şi am zburat din redacţie în acelaşi an.

De unde credeţi totuşi că a venit ideea că sunteţi omul lui Iliescu?

Ce înseamnă să fii omul cuiva? Poate, într-adevăr, credeam la fel în nevoia de stabilitate, lucru care acum poate e condamnabil… Nu eram în relaţii bune, nu suntem nici acum.

„Stilul a fost prea dur – puţin, nu mult”

Articolul „Fir-ai al naibii, Majestate!” a rămas celebru în istoria presei postdecembriste.

Bine măcar că îl citaţi corect.

În ce context l-aţi scris şi de ce?

Nu pot da un răspuns simplu. N-o să mă credeţi, dar mi-am început viaţa ca monarhist şi mi-e o teamă teribilă că o să mă întorc la monarhism – ca idee, în disperarea lipsei de soluţii a României actuale. După adolescenţă am fost republican, din teamă: o camarilă regală e mai periculoasă decât o gaşcă de conducători republicani.

Despre felul în care l-am scris, au fost oameni care m-au felicitat, dar şi unii apropiaţi, din familie, care au zis că n-a fost stilul meu obişnuit, ci unul cu mai multă grăsime, grosier, şi că m-ar prinde mai bine un stil „din peniţă”. În după-amiaza în care l-am scris – rapid de tot, de fapt, l-am dictat direct la maşină – m-am aflat într-o intersecţie a istoriei. Poate am fost manipulat, dar nu pot fi sigur nici acum.

Manipulat de către cine?

Una dintre primele trei persoane ca importanţă din stat, cu care eram într-o relaţie de prietenie – aveam copiii la aceeaşi şcoală. Un mare grad din Armata Română. Şi, în numele relaţiei de prietenie, m-a sunat. Dar nu ştiu nici eu, dacă în cazul în care eu am fost manipulat, nu cumva şi el a fost manipulat. M-a sunat şi m-a anunţat, ca mare destăinuire, de perspectiva descinderii Regelui la Alba-Iulia la 1 decembrie şi de proclamarea Transilvaniei ca voievodat independent. Or, în asemenea împrejurare, dau fără să mă mai uit. Şi asta am făcut, am dat pe loc.

A rămas un articol controversat care v-a atras multe antipatii. Vă pare rău că l-aţi scris?

Nu regret. Îmi pare rău însă că persoana în ale cărei păreri despre stil am cea mai multă încredere, o persoană foarte apropiată din familie, surprinde că stilul a fost puţin prea dur – puţin, nu mult. Dar dacă n-ar fi fost atât de dur,
n-ar ar fi avut acelaşi efect.

Cristian Tudor Popescu spune că „Adevărul” a pierdut 40.000 de cititori după acel articol!

Ce mai înseamnă 40.000 de exemplare la un tiraj de 1.600.000? Cred că n-aveau hârtii! Convingerea mea este că textul acesta a oprit venirea Regelui şi a schimbat cursul istoriei şi se dovedeşte că nu am fost manipulat. Am schimbat cursul istoriei!

„Cu «Adevărul» nu te joci!”

– În editorialul „Cenuşiul festiv”, Sergiu Andon spunea că noul parlament era umbrit de „vacarmul democraţiei caldarâmului”. (Facsimil 1)
– În „La un moment dat…”, Andon jubilează la vederea minerilor, aceşti „pitici salvatori iviţi din subteranele fermecate pentru a ne converti laşitatea în curaj”. (Facsimil 2)
– Cel mai controversat articol al lui Sergiu Andon, considerat unul dintre cele mai ruşinoase texte postdecembriste, rămâne „Fir-ai al naibii, Majestate!”, apărut la 28 septembrie 1991.

Andon i se adresează printr-o scrisoare deschisă Regelui Mihai, despre care „aflase” că va face o vizită „ascunsă”, „puchinoasă” în ţară: „ Să ştii, Sire, că în România presa chiar a devenit a patra putere în stat şi le află imediat pe toate, iar cu «Adevărul» nu te joci.” El încheie editorialul cu „salutări vânătoreşti” şi semnează „Pescarul Segiu Andon” (Facsimil 3)

* acest articol, scris de Ana-Maria Onisei, a fost publicat in ziarul “Adevarul” din data de 26.05.2010

Advertisements