Tags

, , ,

Ultimul preşedinte al Radioteleviziunii crede că fenomenul „Piaţa Universităţii“ a determinat victoria lui Ion Iliescu din 1990

Răzvan Theodorescu a fost preşedinte al Radioteleviziunii din 1990 până în 1992, când instituţia s-a scindat. Radioul a mers pe drumul lui, Televiziunea – la fel, şi amândouă au continuat să slăvească Puterea.
La 20 de ani de la Mineriada din 13-15 iunie 1990, academicianul îşi face „mea culpa”: a acceptat funcţia datorită unui „frison istoric”, mai exact frisonul plăcerii de a avea putere. În schimb, Theodorescu nu crede că Televiziunea a manipulat şi admite că oameni ca Silviu Brucan şi Virgil Măgureanu au supravegheat din umbră destinul lui Ion Iliescu.

Despre relaţia privilegiată cu Ion Iliescu are de dat o explicaţie: „În urma unor evenimente din 1959, am fost fierar trei ani, dar n-am intrat în închisoare şi, până la 22 decembrie 1989, n-am ştiut că i-o datorez lui Ion Iliescu”.

„Adevărul”: Cum vă evaluaţi activitatea de preşedinte al Radioteleviziunii?

Răzvan Theodorescu: Am fost ales preşedinte la 12 februarie 1990, în aceeaşi zi în care studenţii şi profesorii mă aleseseră rector al Universităţii Naţionale de Artă. Fusesem scos multă vreme din învăţământ, după scrisoarea de protest pe care o scrisesem în 1977, despre distrugerea Bisericii Enei, şi care fusese citită la Europa Liberă. Ar fi trebuit ca această alegere a mea ca rector, după un deceniu de absenţă, să mă satisfacă deplin. Însă, un demon, un spiriduş interior îmi spunea că Televiziunea poate să fie ceva extrem de interesant ca experienţă istorică. După doi ani ca preşedinte, ajunsesem să spun că dacă aş fi citit mii de cărţi de psihologie istorică, de sociologie, de istorie contemporană, n-aş fi învăţat câte am învăţat în acea perioadă. Practic, pentru mine, a fost începutul unei reflecţii asupra caracterului poporului din care fac parte.

Ce fel de lucruri aţi învăţat?

Vă dau cel dintâi exemplu care-mi vine în minte, grăitor. În primele zile după instalarea mea nu exista un program stabilit al Televiziunii. I-am spus lui Iosif Sava: să dăm cât mai multă muzică! Iar celor care răspundeau de „Direcţia Programe”: „Daţi câteva filme foarte bune!”. „Ce, domnule preşedinte?”, au întrebat. „Daţi, de pildă, Tarkovski”. Şi s-a dat Tarkovski, în locul unei orori braziliene, „Sclava Isaura” – despre care la acel moment, nu ştiam. Aşa am avut primul miting de esenţă culturală în faţa Televiziunii. Se striga: „Jos Tarkovski, vrem «Sclava Isaura»!”. Şi se întâmpla în martie 1990, aproape de alegeri. Raţionamentul era: Tarkovski este un cineast din Est, deci noi suntem „comunişti”, pentru că difuzăm o capodoperă.

„Opoziţia era exasperată până la lacrimi”

Care a fost explicaţia dumneavoastră  pentru reacţia telespectatorilor?

În mare parte – o spun şi acum – suntem o ţară de Tanţe şi Costeli.  România este ca nevasta mitocanului, îi place să fie bătută de bărbat.

Perioada în care aţi fost preşedinte al Radioteleviziunii era tumultoasă. Regretaţi ceva de atunci?

Televiziunea – dincolo de greşelile inerente, pe care mi le atribui mie – a făcut un imens serviciu democraţiei din România. Nu a fost nici sprijinitoarea FSN şi a lui Ion Iliescu sau Petre Roman, nici a Opoziţiei. Parlamentari ai FSN cereau demisia mea. Ba chiar Iliescu – însă de o mare discreţie – era profund nemulţumit de atitudinea mea, mai ales în chestiunea monarhiei. Opoziţia era exasperată până la lacrimi că nu îi făceam jocul.

În ce context şi de către cine aţi fost numit preşedinte al Radioteleviziunii?

Aurel Dragoş Munteanu, cel care fusese înaintea mea, a fost numit, după două săptămâni, purtător de cuvânt al FSN. Era o gafă de zile mari. I s-a cerut demisia din funcţia de preşedinte al Radioteleviziunii şi, astfel, s-a creat un vid de putere.

De ce s-a optat să-l „umpleţi” dumneavoastră?

Era nevoie de un intelectual care să nu aibă legătură cu vechea structură comunistă şi se ştia că avusesem şi câteva atitudini de protest la adresa regimului Ceauşescu.

Cum vi s-a făcut propunerea pentru funcţie?

Am primit un telefon de la Petre Roman, într-o sâmbătă, la 10 februarie. M-a întrebat dacă accept această chestiune. A doua zi m-am întâlnit cu Ion Iliescu, la Palatul Parlamentului.

Cu Iliescu vă cunoşteaţi înainte de 1989? S-a tot spus că sunteţi apropiaţi.

Vă răspund cu o paranteză importantă, fiindcă au trecut douăzeci de ani: am aflat abia după 22 decembrie 1989 că Ion Iliescu a fost cel care decisese ceva din soarta mea. În martie 1959 am fost dat afară din Universitate. Mi se reproşau, printre altele, atitudinea antisovietică şi crearea unui grup spiritualist. Sancţiunea putea fi de două feluri: arestarea sau trimiterea la munca de jos. Decizia o lua conducerea Uniunii Studenţilor Comunişti al cărui preşedinte era Iliescu. Decizia în ceea ce-l priveşte pe studentul Theodorescu Emil Răzvan a fost de a merge la munca de jos. Am fost fierar trei ani, dar n-am intrat în închisoare şi, până la 22 decembrie 1989, n-am ştiut că i-o datorez lui Ion Iliescu.

Gestul v-a făcut să-l admiraţi?

Să-l apreciez. Şi mai aflasem că o carte pe care o publicasem despre cultura veche şi biserici şi care fusese interzisă a fost salvată tot de Iliescu, pe vremea când era prim-secretar de Partid la Iaşi. A achiziţionat aproape tot tirajul şi cărţile n-au mai mers la topit.

Vă întâlneaţi, deci, pornind de pe poziţii bune.

Trebuie să recunosc că toate acestea mi l-au aşezat pe Iliescu într-o aură specială.

Cum a decurs discuţia cu Iliescu?

Era dimineaţă, 11 februarie. M-a întrebat dacă accept. Propunerea cu numele meu oricum fusese făcută în consiliul FSN. Avea aerul că îşi amintea foarte bine de episodul 1959.  I-am mai spus că, deşi bănuiesc că voi fi ales rector al Universităţii de Arte – ceea ce s-a şi întâmplat -, frisonul istoric mă îndeamnă să fiu preşedinte al Radioteleviziunii.  Însă i-am pus două condiţii : să rămân până la alegeri, anunţate pentru aprilie şi să nu se amestece nimeni în Televiziune. A acceptat. A respectat ultima condiţie, cu excepţia cazului Regelui Mihai, unde avea mereu să-mi pună câte o problemă. L-am înţeles, psihologic, fiindcă legitimitatea sa era pusă sub semnul întrebării.

Cum să fiţi total independent, dacă eraţi numit politic?!

Televiziunea era publică, deci Iliescu şi Roman reprezentau puterea. Vreau să spun că şi în Vest, la televiziunile publice, oamenii sunt numiţi tot de puterea politică. Iar atunci era o poveste a momentului, nu existau legi, existau doar cutume.

“În urma unor evenimente din 1959 am fost fierar trei ani, dar n-am intrat în închisoare şi, până la 22 decembrie 1989, n-am ştiut că i-o datorez lui Ion Iliescu.”
Răzvan Theodorescu
preşedintele Radioteleviziunii în 1990

Dispoziţie: „Filmaţi-i când se regulează!”

Piaţa Universităţii, aşa cum nu se vedea la TVR

Cum aţi ales să transmiteţi ce se întâmpla în Piaţa Universităţii?

A fost o hotărâre foarte grea în care m-am înfruntat cu toată lumea, dar a rămas pe-a mea: am transmis Piaţa! Eram la Paris când au început evenimentele, în direct într-o emisiune a televiziunii publice franceze. Şi moderatorul a spus:  „Ştiţi, în Bucureşti aveţi o demonstraţie în Piaţa Universităţii.” Acela a fost momentul când am auzit despre Piaţă pentru prima oară. „Asta dovedeşte că democraţia există în România! “, am răspuns. Dar nu am ştiut prea multe, după aceea am aflat ce este Piaţa. Celor de la Televiziunea Română le-am spus: „Aveţi grijă, transmiteţi!”. Ei bine, nu s-a transmis din prima zi. S-a transmis din a doua.

De ce?

Oamenilor din Televiziune le era frică.

Spuneaţi că aveaţi să aflaţi mai târziu ce e Piaţa Universităţii. Ce era?

Sunt departe de a spune că a fost o mare acţiune democratică. Dar a fost un fenomen istoric extrem de interesant, unic în Est. A fost modalitatea prin care foarte mulţi oameni de bună credinţă şi-au strigat frica de dinainte de 1989. Nu erau în Piaţa Universităţii puţinii oameni care, sub Ceauşescu, ridicaseră glasul ! Era o nevoie a românilor, care spre deosebire de alte popoare sunt fricoşi. Inteligenţi, cu fantezie, dar laşi.

În ciuda acestei nevoi, cum explicaţi caracterul manifestaţiei – împotriva lui Iliescu?

Iliescu era perceput ca un continuator al lui Ceauşescu. Erau însă oameni care îl adorau înainte, dar care au fost în Piaţă. Asta s-a întâmplat pentru că Iliescu şi oamenii din jurul lui au făcut gafe în
cascadă.

Ce a provocat aceste gafe?

Frica! Or, Puterii nu avea de ce să-i fie frică de Piaţa Universităţii. Şi a venit şi neinspirata formulă: „golani”. „Golani” era prea mult, golanii pot fi şi frumoşi, Iliescu le putea spune măcar „neisprăviţi”!

Cum aţi decis exact ce se va transmite din Piaţa Universităţii?

Am ales să fie un barometru, imagini cu Piaţa dimineaţa, la prânz şi seara. Dimineaţa, Piaţa Universităţii era goală! Am spus să se dea  tot ce se întâmplă în acel loc, care a devenit un loc istoric. Seara, într-adevăr, era impresionant. Ana Balndiana, Stere Gulea, dar şi oameni care îmi erau prieteni, cum ar fi Stelian Tănase, au venit la mine şi au cerut să se dea  imagini numai cu ce se întâmpla seara. Le-am zis: „Nu se poate, e un fenomen, trebuie să-i facem o radiografie!”

N-au existat niciun fel de discuţii cu Puterea, intervenţii?

La 11 mai, după penultima şedinţă a Consiliului Pentru Unitate Naţională (CPUN), am participat întâmplător împreună cu directorul Emanuel Valeriu la o discuţie în Palatul Victoria. Petre Roman a spus atunci: „De ce-o fi nevoie zilnic la televiziune de mitingul din Piaţă?”. Iar Valeriu a răspuns sec: „Pentru că Răzvan nu iubeşte Frontul Salvării Naţionale!”. Dar nu era vorba de a iubi FSN, cei din Piaţă măcar aveau o atitudine, cei din Front – nimic! A urmat o tăcere grea, eram vreo 20 de persoane acolo, dintre care vreo patru nu eram „frontişti” şi s-a auzit vocea lui Iliescu, care privea mai mult spre fereastră: „Lăsaţi-l pe Răzvan Theodorescu să procedeze cum crede!”.

V-a surprins atitudinea lui Iliescu?

Vă spun: după câteva ore, a venit Silviu Brucan să mă viziteze la Televiziune. „He-he-he” – mi-a spus – „Am auzit ce ţi-a zis Iliescu!” Deci, eram la 11 mai, alegerile urmau să fie la 20 mai. Şi-am spus: „Da, domnule Brucan, am fost şi eu mirat.” „He-he-he”, a continuat, „Să-ţi spun eu ce se întâmplă: Măgureanu îi trimite zilnic informaţii lui Iliescu cu ce se întâmplă în ţară. Cu cât dumneata difuzezi mai mult «Piaţa Universităţii», cu atât creşte cota lui Iliescu! Iar când îl dai şi pe Rege, cota lui creşte definitiv!” Atenţie, în ţară, nu în Bucureşti! L-am întrebat peste ani pe Iliescu dacă e adevărat şi nu mi-a răspuns nimic. Şi, atunci, s-ar putea spune : Theodorescu, transmiţând realitatea, l-a ajutat pe Iliescu.

Televiziunea a manipulat şi sunt suficiente voci care susţin acest lucru.

Ce manipulare? Se transmitea imaginea! Teza mea a fost că orice om este liber să spună ce vrea, inclusiv cretinul, incluisv dobitocul – trebuie
să-l asculţi.

Când a venit Brucan şi v-a spus că imaginile transmise de Televiziune îl ajută pe Iliescu, nu v-aţi pus problema că se întâmplă ceva?

Mi-am dat seama că istoriceşte aşa trebuie să fie! Piaţa Universităţii, până la 20 mai, este cea care l-a făcut pe Iliescu să câştige. Nu transmiterea Pieţei, existenţa Pieţei.

Dar Televiziunea a filmat doar lucrurile marginale din Piaţă, numai nenorociri, bişniţarii – tocmai ca să discrediteze fenomenul. Asta îi folosea, de fapt, lui Ion Iliescu?

Asta nu pot să spun. Fiecare reporter şi-a făcut treaba cum a considerat. Puteau să fie şi unii furioşi şi să filmeze aiurea.

Adică nu aveaţi control direct asupra imaginilor care se difuzau?

Nu. Eu doar am dat dispoziţia să se difuzeze. Atât. Sigur, au mai venit oameni la mine să-mi spună: „Domnule preşedinte, ăia în Piaţă au nişte corturi în care se regulează!”. „Da? Filmaţi-i când se regulează!”. Adică să nu denatureze sau să acopere ceva. Şi gata, am terminat povestea.

Dar de-a lungul manifestaţiei, aţi fost vreodată în Piaţă?

Niciodată! Mama se ducea –  ea era partizana Pieţei. Se ducea şi vedea o caricatură cu mine şi îşi făcea cruce, săraca. Era o carticatură mare, cu o barcă, cu Iliescu, Roman, Voican Voiculescu şi cu mine – eu, cu o antenă de televiziune.

Un „disident” întârziat

Pe Emanuel Valeriu, dumneavoastră l-aţi propus pentru funcţia de director?

L-am propus lui Ion Iliescu, Iliescu era prieten cu el. Valeriu avea o dragoste faţă de FSN ca faţă de o femeie.

L-aţi propus pentru că era „disident”?

Nu, dint-un alt motiv.

Ştiaţi la acel moment că era agent al Securităţii?

Habar n-aveam. Pot să vă explic de ce l-am propus. E un lucru pe care îl spun pentru prima oară. În ziua de 12 decembrie 1989, împreună cu Marin Sorescu, am avut o întrevedere într-un spaţiu privat cu Paul Niculescu-Mizil. Nu-l cunoşteam, îl cunoştea doar Sorescu. Pregăteam o scrisoare de protest către Ceauşescu şi am avut ideea nebunească să cerem să o semneze şi un membru marcant al Partidului Comunist. Şi la această întâlnire, era într-un spaţiu privat, daţi-mi voie să nu dau nume, Paul Niculescu-Mizil a venit însoţit de bunul lui prieten, Emanuel Valeriu. Ce puteam face? Am vorbit cu Mizil de faţă cu Valeriu. Mizil a refuzat. Şi în acel moment, a deschis gura Emanuel Valeriu, care i-a spus: „Paulică, ascultă-i pe băieţii ăştia, că dacă nu, îţi putrezesc oasele alături de Ceauşescu al tău în închisoare”. Vă daţi seama! Am reţinut acest lucru.

Şi la Televiziune cum a ajuns?

Când am devenit preşedinte al Radioteleviziunii, unul dintre primii mei vizitatori a fost Emanuel Valeriu. Era pensionar, voia să-l încadrez la „Sport” şi l-am integrat.

V-aţi apucat să faceţi disidenţă în decembrie 1989! Ştiaţi că o să cadă Ceauşescu?

Speram. Atâta tot. Şi, când am fost întrebat de un prieten scriitor care credea că ştiu ceva şi –  ca să scap de el  –  i-am răspuns: „Du-te la Iliescu!”. Ei, şi el a fost convins apoi, mulţi ani, că eu ştiam. Dar Iliescu era, atunci, un nume pe buzele tuturor!

De ce dumneavoastră, „complotiştii”, aţi ajuns toţi bine, cu funcţii importante?

Adică? Sorescu n-a fost minsitru al FSN, a fost independent! N-a făcut parte niciodată din partid, cel puţin la ştiinţa mea. N-am niciun răspuns. Nici eu n-am făcut parte din niciun partid până în 2000, când am devenit senator al PSD.

Cum aţi decis să-l propuneţi director?

Judecata mea a fost următoarea : trebuie să numesc pe cineva care să fie foarte cunoscut, să fie din Televiziune şi care să fi fost dat afară în epoca lui Ceauşescu. Şi nu aveam decât două persoane notorii: Cristian Ţopescu şi Emanuel Valeriu. Ţopescu mi-a spus că nu-l ţin balamalele, Valeriu, inţial, a spus şi el că nu are curaj, dar în cele din urmă a acceptat. Eu nu aveam decât să spun Puterii. Roman a fost entuziast, Iliescu a avut rezerve –  mai târziu aveam să aflu că îşi spuneau pe nume: Ionel şi Emanuel. Eu n-am simpatizat niciodată cu FSN. Cu timpul, l-am simpatizat
pe Iliescu!

“Emanuel Valeriu avea o dragoste faţă de FSN ca faţă de o femeie.”
Răzvan Theodorescu
preşedintele Radioteleviziunii în 1990

* acest articol, scris de Ana-Maria Onisei, a fost publicat in “Adevarul” din 28.05.2010

Advertisements