Tags

, ,

Un Mondial fără echipa României este o decepţie, dar ne oferă şi un straniu motiv de relaxare. Dacă te concentrezi prea mult asupra unei anumite zone dintr-un tablou, niciodată nu-i vei descoperi întreaga frumuseţe. Şi, slavă Domnului!, naţionala ne-a permis în ultimii ani să urmărim degajaţi aceste turnee finale.

Dacă ne analizăm pe noi şi nu pe participanţi, constatăm un lucru ciudat: Mondialul deja a început. Este etapa în care fiecare îşi caută favoritele, dacă nu are deja una implantată în inimă. Personal, de-abia aştept să văd la lucru Ghana, Camerunul şi Coasta de Fildeş, şi nu doar pentru Essien, respectiv Eto’o şi Drogba, sunt curios în legătură cu reprezentativele Coreei de Nord, a statului Chile şi a Hondurasului, pariez deja fără miză că Statele Unite vor fi marea surpriză a competiţiei sau, de ce nu?, Algeria. Ţin pumnii Serbiei veşnic nepieritoare, Argentinei, Angliei şi Spaniei, căci Brazilia se descurcă şi singură. Îmi pare rău de mereu frumoasa Olandă, care dă constant mari fotbalişti după ce secole la rând a dat mari pictori, dar inima are doar patru încăperi.

Un Campionat Mondial e ca o beţie, numai că, pe măsura trecerii timpului, ţii minte doar paharele din urmă. Va fi vreme, în anii următori, să ne amintim partidele dintre echipele mari, finala, poate chiar semifinalele. Mai frumoasă e totuşi faza grupelor, a începutului lin, cînd întreaga planetă e acolo, când iei fotbal în doze zilnice, ca pe un tratament, “Uau! Se termină Coreea de Sud – Grecia, în mai puţin de-o oră începe Argentina – Nigeria”, când încă nu există nici certitudini, nici eşecuri ireparabile. Vine apoi rândul al doilea de meciuri, după care lucrurile se mută puţin pe teritoriul calculelor, “dacă Mexic bate Uruguay, Africa de Sud trebuie să facă egal cu Franţa pentru ca …”, apoi sentinţa e data de runda a treia a grupelor.

Deja simt dezamăgirea care mă va cuprinde în prima zi de pauză, când voi fi uitat că nu sunt meciuri şi voi deschide nerăbdător televizorul. Mi-e dor de Maradona, Capello, Lippi, Queiroz, un pic chiar şi de Rehhagel. De-abia aştept imagini cu suporteri dotaţi cu peruci, mânuţe care aplaudă, cutii de bere care duc prin conducte străvezii spre gura purtătorului, oameni săltând în lumina soarelui, nu a nocturnei. Ce mai încolo şi încoace? Să înceapă odată!

* acest articol, scris de Adrian Georgescu, a fost publicat in “Gazeta sporturilor” din 02.06.2010 şi pe blogul lui Adrian.

Advertisements