Tags

, ,

Fellini, cineastul, zice că e necesar din când în când – la trei ani o dată – să fii bolnav: “o boală nu prea gravă, dar mai ales nu prea dureroasă”. Să suferi vreo 25 de zile ca să ţi se deschidă un alt univers, să te supui unei igiene mentale, să întrevezi o clipă malul celălalt al Styxului. El zice că o asemenea boală foloseşte enorm inspiraţiei. Îl cred. Rubinstein, pianistul, zice invers: să nu te plângi de dureri, să iubeşti viaţa căci şi viaţa te va iubi. “Viaţa nu-i iubeşte pe cei care se plâng. Viaţa iubeşte doar pe cei care o iubesc.” Îl cred şi pe el. Crezându-i pe amândoi, nu cred însă în nici unul şi stau la răscruce. Cui nu i-ar conveni să fie bolnav de boli nu prea grave şi mai cu seamă nedureroase? Şi unde a găsit pianistul femeia aceea de viaţă pe care dac-o iubeşti cu patimă şi ea să te iubească cu patimă? Totuşi, şi Fellini şi Rubinstein sunt din rasa celor care trebuie crezuţi. Crezuţi şi uitaţi. Eu nu cred, la răscruce, unde sunt, decât în bătăile mele de inimă, în furnicătura neplăcută din braţul meu stâng, în ţigara pe care nu trebuie s-o fumez, în cafeaua pe care nu trebuie s-o beau, în morcovii pe care-i mănânc de ani de zile ca să-mi scadă miopia. Şi nu scade. Eu cred în răscruci.


Radu Cosasu, Un august pe un bloc de gheata.

Advertisements