Tags

, , , ,

Într-un amplu dialog cu „Adevărul“, Cristi Paţurcă dezvăluie multe dintre culisele fenomenului „Piaţa Universităţii“.

Cristi Paţurcă, idolul „kilometrului 0 al zonei libere de neocomunism”, a scris, în versurile unui cântec simplu, cea mai scurtă descriere a fenomenului „Piaţa Universităţii”. „Mai bine haimana decât trădător / Mai bine huligan decât dictator, / Mai bine golan decât activist, / Mai bine mort decât comunist”, le cânta Cristi Paţurcă, de la balconul Facultăţii de Geografie, tuturor celor care îşi dădeau seama că nu vor scăpa, prea curând, de bătăile din palme pe imnuri socialiste.

Şi-a luat chitara şi, cu trei acorduri care au rămas în sufletul oricărui „golan”, a vrut să termine ce a început în decembrie ’89, la baricada de la Inter. „Adică fără comunişti”. A stat în balcon, la butoanele staţiei de amplificare, a cântat şi a sperat, la fel ca toţi cei care învăţau abecedarul democraţiei, că România va scăpa de neocomunişti. „Degeaba. Ne-au lăsat 53 de zile, după care ne-au ucis. Ne-au mazilit.”

Povestea lui Cristi Paţurcă începe cu puţin înaintea Revoluţiei din decembrie ’89 şi nu se termină niciodată. „Ştiţi ce-am făcut în ’89, când era Congresul partidului? Am montat şase boxe, din alea mari, pe terasa din Cotroceni unde locuiam, am legat televizorul prin staţie şi, în timpul transmisiunii, «am dat blană».

Au venit cinci maşini de miliţie în faţa casei, să-mi spună că volumul e prea mare. «Cum!? Tovarăşul Ceauşescu se aude tare? Păi eu îl iubesc pe tovarăşul Ceauşescu!», le spuneam. Nu eram sănătos la cap. De cine să-mi fie frică?”, râde Paţurcă acum, când îşi aminteşte. Mai târziu, a fost arestat. Era tânăr, artist şi n-avea serviciu, deci reprezenta un pericol pentru „siguranţa naţională”.

Trebuia să fim acolo, la revoluţie

Câteva luni mai târziu, la Revoluţie, a găsit curajul, alături de alte mii de oameni, să strige, fără subtilităţi, „Jos Ceauşescu, jos comunismul!”. A ieşit în stradă şi a privit gloanţele comuniştilor care îi urmărau pe revoluţionari la „dopul de la Dalles” la Baricada de la Intercontinental. Acolo, la „dop”, l-a cunoscut pe Doru Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 Decembrie. Şi tot acolo, prietenul său Mihai Gâtlan, „rockerul martir de la Dalles”, a fost împuşcat în timp ce striga „Libertate!”.

„Eram un simplu component al unei formaţii de la Casa de Cultură Preoteasa. Îmi vedeam de treaba mea, cântam. Pe 21 decembrie am ajuns în Piaţă împreună cu Mihai, chemaţi de un prieten: «Haideţi, bă, că a’nceput şi la noi». Noi, ascultând «Europa Liberă» şi auzind ce se întâmplă la Timişoara, am înţeles imediat că trebuie să fim acolo”, mărturiseşte Cristi Paţurcă.

„Le luam banii!”

După alte patru luni, la 25 aprilie 1990, Cristi Paţurcă era prezent la balconul Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti. De această dată, în interes de serviciu. Venise cu o staţie de amplificare, pentru că, de la balcon, se ţineau discursuri care ar fi trebuit să răsune în toată piaţa.

„Am fost un simplu butonist. Prima dată le luam banii! Mă rog, proprietarul instalaţiei, nu eu”, zâmbeşte Paţurcă, după douăzeci de ani. În jur e doar albul cenuşiu dintr-un spital românesc. În trei zile „de golănie” însă, şi-a dat seama că acolo, la demonstraţiile unei generaţii care învăţa, pentru prima dată, să spună „nu”, era şi locul lui.

Mai întâi au fost cântecele

„Acolo s-a născut Cristi Paţurcă pe care îl vedeţi acum!” Au urmat apoi cântecele, „Imnul Golanilor”, „Jos comunismul”, „Nu plecăm acasă”, „Măi, animalule”, „Noi nu” şi Cristi Paţurcă a devenit idolul „zonei libere de neocomunism”.

Viaţa în democraţia de după „Golaniadă” a început însă, treptat, să-şi arate colţii. După multe spectacole şi săli arhipline, după strângeri de mână cu foştii „neocomunişti”, Andrei Mureşanu al Pieţei Universităţii, cum îl numeau unii comentatori entuziaşti, ajunsese, în mai 2008, să fie scos în stradă de proprietarul locuinţei sale, o casă naţionalizată din centrul Bucureştiului. A fost salvat atunci de mărinimia unui politician care şi-a asigurat câteva voturi oferindu-i un pat într-o mansardă a unui bloc de pe strada Mihai Coravu.

La 26 ianuarie 2009, campania electorală se terminase, iar politicianul şi-a cerut înapoi „drepturile”. Cristi Paţurcă a rămas, din nou, în stradă. Cu chitara sa, mobila şi cele câteva lucruri strânse într-o viaţă de trubadur.

Drumul spitalelor şi decoraţia preşedintelui

 

Sprijinit de Asociaţia „21 Decembrie”, Cristi Paţurcă a reuşit să treacă peste cele mai multe dintre greutăţi. Ultimul an şi l-a petrecut, ca domnul Lăzărescu, „plimbându-se” de la un spital la altul.

Cele mai lungi perioade le-a petrecut internat la „Victor Babeş”, în Capitală, şi la Spitalul de Pneumoftiziologie din comuna Drajna, Prahova, unde se află şi în prezent. Tot în spital însă, pe lângă vizitele medicilor, l-a primit, la 20 februarie, şi pe preşedintele Traian Băsescu. Mai târziu, a primit, din partea Secretariatului de Stat pe Problemele Revoluţionarilor, certificatul de revoluţionar preschimbat, care îi asigură o indemnizaţie lunară.

La 27 aprilie 2010, Paţurcă primeşte, din partea Administraţiei Prezidenţiale, Crucea Naţională „Serviciu Credincios”, clasa a III-a, „în semn de apreciere pentru înalta sa ţinută morală, pentru curajul şi credinţa dovedite în apărarea şi promovarea drepturilor şi libertăţilor democratice în ţara noastră”.

Memoriile unui fost „golan”

După aplauzele târzii şi distincţiile formale, Paţurcă s-a întors în sanatoriul de la Drajna, unde a pus punct ultimului paragraf din cartea sa de memorii, „Mi-e greu titlul de erou”. „Acum pot să mor liniştit”, spune Cristi Paţurcă şi pare resemnat. Îi e de ajuns, poate, că va rămâne „golan post-mortem”.

„Dacă vreţi picanterii, Paţurcă mai şi plânge”

Ce înseamnă „Piaţa Universităţii” pentru Cristi Paţurcă?

Din 21 decembrie a început nebunia din Piaţa Universităţii. Fenomenul din aprilie – iunie ’90 voia să fie o continuare a Revoluţiei din ’89. Voiam să terminăm ce am început. Fără comunişti! Asta era singura problemă a noastră. Domnule, orice, dar nu comunişti. Nu Iliescu, nu Roman, nu Bârlădeanu, nu Brucan. Am comis-o, cum se spune. Ne-au lăsat 53 de zile, după care ne-au ucis.

Ne-au mazilit. Acum, după 20 de ani, părerea mea e că „Piaţa Universităţii” a fost, într-un fel, inventată, indusă. Noi, acolo, am participat cu sufletul în cele 53 de zile. Dar trebuia dezamorsat un anumit curent, anti-Iliescu, antineocomunişti. Şi s-a reuşit. Aşa s-a creat „Piaţa Universităţii” ca fenomen. Foarte mulţi oameni de rang înalt din cultura românească şi de o înaltă moralitate, foarte mari personalităţi s-au raliat. Ce să mai ştim acum despre Piaţă… În cartea pe care o s-o public acum, care se numeşte „Mi-e greu titlul de erou”, voi dezvălui şi mai multe dintre secretele culiselor balconului.

Când aţi venit pentru prima oară în Piaţă?

La 25 aprilie. Eu acolo eram cu o staţie de amplificare. N-am ştiut la început despre ce e vorba. Nici măcar nu era staţia mea, era a unui prieten. Ne-a contactat o fată de la Grupul Independent pentru Democraţie, Florina. Am venit acolo cu staţia, am văzut despre ce este vorba şi m-a luat valul. Nu eram de acord cu neocomuniştii şi nici cu Ion Iliescu şi Petre Roman. Am zis: „Stai, bă, că eu ştiu să cânt!”. Şi am cântat! Am compus „Imnul golanilor”, pe versurile Laurei Botolan. După aia a venit şi Barbi, cu „Jos comunismul”, şi a început seria de cântece din Piaţă.

„Imnul”, făcut în toaleta de la Universitate

Cum aţi compus „Imnul Golanilor”?

Eram în laboratorul de geologie, cu pietre şi minerale ale profesorului Emil Constantinescu. A venit Laura Botolan cu versurile, mi le-a pus în faţă: „Hai, că astea cântă singure”. Fiind foarte multă lume acolo, nu aveam linişte să cântăm. Aşa că m-am dus în toaletă şi am compus melodia. În toaleta din Universitate a fost făcut „imnul”.

Care era atmosfera de la începutul „Golaniadei”?

Când am cântat prima oară în balcon – cum comenta presa de după Mineriadă – „fulminantul refren mai bine mort decât comunist” a fost ca o electrizare. Pot să spun cu mâna pe inimă că sunt mândru că, după toate discursurile care erau în balcon, lumea pleca acasă tot cu „mai bine mort decât comunist” în cap. Şi oamenii au început să se adune. Au văzut că e o treabă serioasă, de ţinută, pentru că acest cântec, la fel ca toate cântecele care au mai fost, impuneau o morală socială foarte înaltă. Era un standard extraordinar de mare.

Eu cântam cu ochii închişi pentru că, dacă vreţi şi picanterii, Paţurcă mai şi plânge uneori. Cântam un cântec – „Golan post-mortem/ Mi-e greu titlul de erou” – şi, când am deschis ochii şi am văzut Piaţa în genunchi, cu lumânări în mână, nu m-am mai putut abţine. Am deschis ochii şi n-am mai putut să cânt. Nu am mai putut să cânt! Am continuat doar din chitară, am plâns cât mi-a trebuit şi apoi am început din nou să cânt cu vocea. Sunt chestii care nu se pot uita. În plus, asta e premeditare, să vii de acasă cu lumânările. La două cântece erau lumânări şi oameni în genunchi. La „Nopţi”, al lui Vali Sterian, şi la „Mi-e greu titlul de erou”, al lui Paţurcă.

În timpul în care nu cântaţi, unde eraţi?

La butoane. Trebuia să fie mereu cineva atent la staţie. Pentru că acolo, în balcon, nu vorbea oricine. Pot să spun asta cu mâna pe inimă, pentru că eu eram primul cenzor. Primul care putea să dea sonorul jos. Şi s-a întâmplat de multe ori, au fost mulţi impostori, pe care i-am tăiat cu mânuţa mea. Şi cum se băteau pe microfon…

Cine era cel mai important om din Piaţă?

Cel mai important om din Piaţă era securistul Marian Munteanu, omul lui Măgureanu. Asta spun după ce am constatat ulterior. Cine şi-ar fi putut închipui atunci că ăsta e omul SRI-ului? Dracu!

„Cristi Paţurcă spune tâmpenii”

Marian Munteanu, liderul Ligii Studenţilor în 1990 şi unul dintre personajele principale ale fenomenului „Piaţa Universităţii”, a comentat succint afirmaţiile lui Cristi Paţurcă referitoare la presupusa apartenenţă la Serviciul Român de Informaţii (SRI). „Sunt nişte prostii. Am fost la un pas de moarte, mi-au bătut fratele, mi-au terorizat familia şi tot eu eram omul lor… Să fim serioşi! Paţurcă spune tâmpenii”, ne-a declarat Munteanu.

Imnul golanilor

A fost odată ca-n poveşti, a fost în România,
O gaşcă mare de golani ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicând cu oamenii de bine,
Numiţi şi neocomunişti, şi fără de ruşine.

Mai bine haimana decât trădător,
Mai bine huligan decât dictator,
Mai bine golan decât activist,
Mai bine mort decât comunist! (refren)

Vrem libertate, nu comunism şi nici schimbări de formă
Şi de aceea, securişti, să nu ne puneţi normă.
Noi nu vrem neocomunism, nici neolibertate,
Democraţii originale şi nici minciuni sfruntate.

Ne-aţi întrebat ce vrem aici, dar ştie toată ţara,
Noi susţinem punctul 8 de la Timişoara.
A căzut 473, ce ţinea TVR,
Legată în lanţurile ei, dar tot degeaba e!

Alegeri fără comunişti, fără nomenclatură,
Şi nu vă temeţi de golani fără coloratură.
Din cei care-au murit aici, ne-am reîntors năluci
Să nu mai fie cum a fost măcelul de atunci.

 * acest articol, scris de Laurentiu Ungureanu, a fost publicat in “Adevarul” din 07.06.2010

Advertisements