Tags

,

Ana Blandiana şi Romulus Rusan se luptă să scoată din uitare fenomenul „Piaţa Universităţii“ şi ororile aduse de Mineriada din iunie 1990. Cum ar fi arătat anul 1990 fără „Golaniadă“? Ce ne-a rămas de la Mineriade? În partea a doua a unui interviu exclusiv, Ana Blandiana şi Romulus Rusan răspund tranşant acestor întrebări.

„Adevărul”: Aţi fost în Piaţa Universităţii atunci când au venit minerii?

Ana Blandiana (A.B.): Nu, eu eram în Canada, la sesiunea Academiei Româno-Americane, prima la care erau invitaţi şi oameni din ţară. Eram împreună cu Doina Cornea, Petre Mihai Băcanu şi Octavian Paler. Tot ce pot să vă spun este că primele mele impresii despre Mineriadă au venit prin televiziunea canadiană, care, cu un aproape ciudat simţ al intuiţiei, crease un clip de prezentare a acţiunii minereşti, care se repeta cu enorm impact emoţional din oră în oră.

În faţa Teatrului Naţional erau culcaţi mineri şi, prin faţă, trecea o femeie tânără, mică de statură, însărcinată într-o lună foarte înaintată, încât părea aproape rotundă. Mai avea un copil de mână. Întorcea capul spre mineri şi le spunea ceva, iar ca răspuns doi mineri au alergat spre ea, au smuls-o de lângă copil, au doborât-o şi au început să o lovească în burtă cu picioarele. Aceste imagini aveau ca fond sonor un râs al lui Brucan. Chipul lui Brucan apărea doar la început, dar râsul se continua spasmodic, amplificat, ceea ce crea o impresie înspăimântătoare.

Ce spuneau străinii despre aceste evenimente?

A.B.: Cred că una din cele mai grele întrebări la care a trebuit să răspund vreodată unui ziarist şi care mi-a fost pusă de nenumărate ori la Montreal a fost: „Aţi văzut acea scenă din clip? Cum o explicaţi? Ce fel de oameni sunt minerii care au făcut asta? Cum vă explicaţi că românii au putut să se poarte astfel?”. A lovi o femeie însărcinată cu bocancii în burtă nu este un act politic.

Ţin minte că era acolo şi Nestor Rateş care a organizat pentru „Europa liberă” o masă rotundă despre ceea ce se întâmpla la Bucureşti şi că am început prin a spune că primele victime ale Mineriadei erau minerii înşişi, manipulaţi cu cinism şi transformaţi în nişte monştri. Era o atmosferă foarte tulbure, Băcanu a primit o avertizare de la SwissAir, compania cu care venisem, că, dacă ne întoarcem, vom fi arestaţi, pentru că suntem trecuţi pe o listă la Otopeni.

Aţi rămas acolo?

A.B.: Eu am plecat totuşi către casă şi, la escala din Paris, m-am întâlnit întâmplător cu Gabriel Liiceanu, care tocmai ajunsese după ce fusese vânat prin subsolurile Casei Scânteii de mineri. Ajunsese la aeroport cu o maşină trimisă de Andrei Pleşu, care era ministrul Culturii.

Ce se întâmpla în Bucureşti, în absenţa dumneavoastră?

A.B.: Ziarele au scris că o coloană de mineri mărşăluind pe strada Ştirbei scanda „Moarte Blandianei”, iar funcţionarii de la Uniunea Scriitorilor mi-au povestit că au venit două femei care au spus că au fost bătute pentru că semănau cu mine… Mă întreb acum dacă au fost bătute într-adevăr sau au fost trimise să povestească pentru a mă speria. Şi, mai ales, care dintre cele două posibilităţi este mai înspăimântătoare?

Aţi încercat să vorbiţi cu cei de la Putere?

Romulus Rusan (R.R): În Bucureşti, se formase „Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara”, care ceruse de ceva vreme un dialog transmis în direct cu Ion Iliescu. Acesta nu dădea niciun răspuns, mereu se spera că în ziua următoare… Eram la Cluj şi am auzit, la 10 dimineaţa, la radio, că la ora 14 va avea loc întâlnirea cu Iliescu. Am prins un avion pe aeroport, gata de zbor. Când am ajuns, am încercat să-i sunăm pe cei din grup, dar niciun telefon nu funcţiona. La „Grupul pentru Dialog Social” i-am întâlnit pe Ticu Dumitrescu şi pe George Şerban. Eu i-am dus cu maşina în Dealul Patriarhiei, la sediul Consiliului Provizoriu pentru Unitate Naţională.

Am trecut printr-un coridor de „feseniste”: „Asociaţia 20 mai”, nou creată, manifesta să nu se amâne alegerile, cum cerea opoziţia. Eu am rămas în maşină iar domnul Ticu şi cu Şerban s-au dus înăuntru. N-au ieşit o oră şi ceva. Până la urmă cei doi apar păziţi de un ofiţer înarmat şi purtând cască. Ne-a sfătuit să nu ne mai întoarcem printre manifestanţi, să traversăm curtea Patriarhiei şi să ieşim în strada 11 Iunie. Nu s-a prins nimeni că e Ticu Dumitrescu, în schimb l-au bănuit pe George Şerban că e Nica Leon! Şi atunci au început să strige şi să alerge către noi, să bată cu pumnii în capotă, să zgâlţâie maşina. În maşină mi-au povestit că în tot timpul cât au lipsit, au stat degeaba. Nu vorbiseră cu nimeni, n-aveau cu cine. A fost un fel de joacă de-a dialogul, o simplă manipulare fără ruşine, ca atâtea altele.

De ce refuza dialogul?

A.B.: Refuzul total al dialogului, înlocuit cu orice – de la calomnii, denigrări, insulte, manipulări şi până la brutalitatea represiunii fizice – dovedeşte cu maximă claritate că România de după Revoluţie nu era încă o democraţie. Pentru că democraţia nu este altceva decât un dialog în care majoritatea ascultă cu atenţie şi respect – un respect din care se naşte respectul de sine – părerile critice ale minorităţii. Dar majoritatea postcomunistă, bazată pe manipulări şi crime, nu-şi putea permite luxul de a se expune argumentelor logice şi legale ale minorităţii din Piaţa Universităţii. De altfel, în istoria omenirii au existat mult mai multe Revoluţii decât societăţi democratice.

După alegerile din 20 mai aţi mai mers în Piaţă?

A.B.: Cu două zile înainte de alegeri balconul s-a închis, respectând regulamentele electorale. Pentru că, deşi „Piaţa Universităţii” nu a sprijinit niciun partid, ea cerea tuturor partidelor respectarea „Punctului 8 de la Timişoara”, deci avea o legătură directă cu mecanismul electoral. Perioada de după anunţarea rezultatului alegerilor mi-o amintesc ca extrem de depresivă. Efectiv era o situaţie fără ieşire. Logic, îţi dădeai seama că trebuia să se termine, că nu mai exista nicio speranţă. În acelaşi timp, cei intraţi în greva foamei nu voiau să renunţe. Erau unii de zeci de zile în grevă. A nu mai merge acolo era ca şi când i-ai fi părăsit.

Nu se mai punea problema scandărilor, a cântecelor. Dimpotrivă, totul intrase într-o tăcere neagră, ca în timpul unei înmormântări în care o mulţime tăcută de oameni încerca să gândească ce va urma. A urmat Mineriada, apoi „marşul în alb”, din 13 iulie (când bucureştenii se dezmeticiseră, ieşeau în balcoanele blocurilor şi ne aplaudau), apoi crearea Alianţei Civice cu mitingurile ei de sute de mii de participanţi. Mult mai mulţi decât fuseseră în Piaţa Universităţii.

„Mineriada e lupta minerilor pentru o viaţă mai bună”

Cum au rămas Mineriadele în mentalul colectiv de azi?

A.B.: În urma cu câteva zile am trăit un real şoc. Eram la Memorialul de la Sighet, unde, printre alţi vizitatori, venise şi o clasă a 12-a a unui liceu. Şi, găsindu-mă acolo, m-au înconjurat punându-mi întrebări, cerându-mi să le vorbesc despre începuturile Memorialului. Am spus, în introducere, o frază uzuală: „Memorialul a început printr-un proiect luat sub egida Consiliului Europei, într-o perioadă în care România nu era încă primită în Consiliu din cauza Mineriadelor”. Dacă până atunci avusesem senzaţia unui dialog, atunci parcă s-a deschis un gol. M-am oprit şi am întrebat: Cine ştie ce înseamnă o Mineriadă? S-a făcut linişte.

O fată a ridicat mâna şi a spus: «Cred că Mineriada este lupta minerilor pentru o viaţă mai bună». Era rândul meu să nu ştiu ce să răspund. Peste câtva timp am repetat întrebarea altor adolescenţi. Mi-au spus că Mineriada este o metodă de luptă prin care minerii se baricadează în pământ până li se dau salariile. Era deci un lucru extrem de grav, nu doar un lapsus oarecare. S-a produs, în mod evident, un hiatus în conştiinţa noastră, nu numai o ruptură între generaţii. Ce învaţă aceşti copii la orele de educaţie civică? Cum pot ei să înţeleagă lumea în care trăiesc, dacă nu ştiu din ce provine, care sunt reziduurile care o împiedică să înainteze?

Kilometrul zero al democraţiei a devenit loc de comemorări în fiecare iunie

„Piaţa Universităţii, o noţiune abstractă?”

R.R.: Aşa cum există tineri germani care nu ştiu cine a fost Hitler, sau ruşi care îl cred pe Stalin un supererou, sau francezi care poartă pe piept chipul lui Guevara – există, iată, elevi români care nu ştiu ce este o Mineriadă. În urmă cu cinci ani, un sondaj cultural ajungea la concluzia că există români care nu ştiu nici cine a fost Eminescu, dar asta este o carenţă de cultură generală. Faptul că tinerii de 17-18 ani nu ştiu ce se întâmpla cu 2-3 ani înainte de naşterea lor este, însă, o problemă de mentalitate: înseamnă că cel puţin două generaţii de români sunt indiferente la istoria imediată prin care au trecut. Cine nu ştie ce au fost Mineriadele, nu ştie nici ce a fost „Piaţa Universităţii” şi, în consecinţă, nu-şi poate imagina nici rolul pe care l-ar fi putut avea această manifestaţie în istoria celor 20 de ani care urmau să vină.

Consideraţi că „Piaţa Universităţii” a fost uitată pentru că a fost inutilă?

R.R.: Multă vreme am fost revoltat de faptul că „Piaţa Universităţii”, cu cele 53 de zile şi nopţi ale sale, intrase în limbajul comun ca „fenomen”. O realitate atât de vie, de dramatică, nutrită de atâtea speranţe, să devină o noţiune abstractă? Şi totuşi, cu timpul, am renunţat la această rezervă. Pentru că, în ciuda sfârşitului atât de prost, a fost vorba într-adevăr de o experienţă social-politică teoretică. Închipuiţi-vă cum ar fi arătat România lăsată pe mâna unor neobolşevici, după ce toată lumea o considerase laşă şi conformistă în timpul „Epocii de Aur”.

Să nu uităm contextul: în Polonia avuseseră loc, cu 11 luni înainte, alegeri libere, câştigate zdrobitor de Solidarnosc (Solidaritatea), în Ungaria, cu doar şase săptămâni înainte, câştigase alegerile partidul lui József Antal, în Cehoslovacia era preşedinte Václav Havel. Aceste avertismente i-au speriat pe fesenişti, Ion Iliescu refuzând îngrozit dialogul cu „Piaţa”. În acelaşi timp, în campania electorală, Corneliu Coposu, de pildă, era calomniat zi de zi în presă şi urmărit de camioane cu bătăuşi chiar în propriul său judeţ, Sălaj, şi în comuna natală, Bobota… Paza bună trece primejdia rea… O asemenea impertinenţă nu ar fi fost posibilă nici la alegerile furate de comunişti în 1946!

A reuşit totuşi „Piaţa Universităţii” să genereze o opoziţie credibilă?

R.R.: La prima vedere – nu, dar a lăsat o urmă de moralitate şi demnitate. Cum ar fi arătat anul 1990 fără ea? Poate un precursor al Belarusului lui Lukaşenko? În plus, aici în Piaţă s-a născut, în ciuda tuturor adversităţilor, o societate civilă reală, care avea să reziste mult timp sovietizării României, iar şase ani mai târziu avea să determine – prin Alianţa Civică, cea care a coalizat şi sprijinit Convenţia Democratică, prima alternanţă la putere.

„Golanii” – fascişti, minerii – „oameni de bine”

N-a dat „Piaţa Universităţii” şi dovezi de utopie?

R.R.: Bineînţeles, pentru că, în timp ce acolo se scanda „Jos comunismul!”, oamenii din linia a doua a nomenclaturii (care se deziceau de „ceauşescu”, îi scriau numele cu litere mici, îl numeau „odiosul”) puneau în tăcere mâna pe bogăţiile ţării şi ale Partidului (acestea din urmă considerate blestemate!) şi puneau bazele sistemului corupt, dezvăluit azi definitiv, fără remedii, de criza prin care trece ţara. Dar cum ar fi putut fi prevenită această catastrofă câtă vreme guvernanţii dispuneau 100% de instituţiile statului (cu nume uşor modificate), de toate cadrele economice şi administrative, de aproape întreaga presă, de Radio, de Televiziune şi de „Rompres”? Câte fotografii sau înregistrări reale ale „Pieţei” aţi găsit la aceste instituţii?

Nu multe.

R.R.: Vedeţi?

Ar fi avut „Piaţa” soluţii şi oameni să conducă ţara pe un alt făgaş?

R.R.: Ar fi avut, dar nici nu se punea problema, căci guvernanţii acţionau pe principiul stalinist: „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”. Deşi manifestanţii erau paşnici, nonviolenţi, regimul îşi autoînscena violenţa ca să-i poată acuza de fascism şi legionarism. (Aşa s-a întâmplat cu autobuzele aprinse la „Dunărea” în 13 iunie sau cu pătrunderea în forţă la Televiziune, în seara aceleiaşi zile, a unor ciomăgari sosiţi cu un camion, care şi-au spart parbrizul şi apoi, tot ei, au făcut ţăndări uşa masivă de sticlă). Şi mai erau zece ore până să sosească minerii! În balconul Palatului Victoria, Ion Iliescu cerea la microfon ajutorul „oamenilor de bine”. Scandalos!

Ce urmări directe au avut aceste înscenări?

R.R.: Nenorocirea cea mare este că diabolizarea Opoziţiei a făcut ca o bună parte a specialiştilor valoroşi să fie îndepărtaţi (cunosc tineri care au fost concediaţi, pur şi simplu, pentru că au fost văzuţi în Piaţa Universităţii). Alţii, speriaţi de propaganda teroristă îndreptată contra partidelor de Opoziţie, s-au retras tacit, după ce abia se înscriseseră cu câteva luni înainte.

Mulţi dintre aceştia, timoraţi şi cu speranţa la pământ, au ales să plece în străinătate. Şi nu s-au mai întors. O estimare prudentă vorbea, în 1990, de câteva sute de mii de tineri emigraţi după Mineriadă. FSN realiza astfel un dublu câştig: scăpa pe moment de orice urmă de Opoziţie şi făcea loc definitiv propriei sale clientele. După 20 de ani, realizăm, în împrejurările crizei, care este originea răului de azi, cum s-a ajuns la o clasă politică atât de precară şi prin ce mijloace murdare s-a instituţionalizat reţeaua corupţiei.

Libertatea „Pieţei” nu a produs, aşadar, o democraţie autentică?

A.B.: Într-un discurs ţinut la aniversarea a 20 de ani de la victoria în alegeri libere a Solidarnosc, Lech Walesa spunea că tot ce a descoperit în acest răstimp este că Răul profită de libertate mai mult decât Binele. Despre asta e vorba.

* acest articol, scris de Laurentiu Ungureanu, a fost publicat in “Adevarul” din 11.06.2010

Advertisements