Tags

, , , ,

E o furie justă în jocul lui Carlos Tevez. Goluri ca acelea înscrise Mexicului, furate sau perfecte, vin dintr-o sete de viaţă pe care nu o înţelegi deplin decât dacă ai copilărit pe străzile bestiale ale lui Barrio Ejército de los Andes, alintat atât de liric, aşa cum numai în spaniolă se poate alinta: Fuerte Apache.

Carlos Tevez a trăit printre cadavre, a învăţat fotbal acolo unde doar visele te ţin în picioare, printre alcoolici şi drogaţi, pe terenuri improvizate, printre seringi şi sticle.  A driblat miraculos tetanosul, SIDA şi toate celelalte. Fiindcă avea încălţări întotdeauna strâmte nu i-au mai crescut unghiile.

A îndurat foamea, agăţându-se de mingea de fotbal aşa cum se agaţă condamnaţii la moarte de ultima ţigară, de ultima dorinţă, totuna.
Poartă cu demnitate cicatricile lumii din care a evadat. „Dacă Dumnezeu mi-a lăsat chestia asta pe faţă, eu nu o voi schimba”, spune cu simplitatea omului care crede că există, totuşi, un sens în toate.

Carlos Tevez nu este nici cel mai tehnic, nici cel mai harnic jucător al Argentinei, şi nici nu trebuie să fie. Este cel mai iubit şi este de ajuns asta. Maradona vede în el „profetul argentinian al secolului XXI”.

Pur şi sublim e felul în care Dieguito, antrenorul-bufon, catalizatorul emoţiilor desfrânate, se repede să îl îmbrăţişeze pe Carlitos. Îi uneşte mâna aceluiaşi Dumnezeu care, uneori, umple mici butoiaşe atomice cu talentul şi furia care te transferă din periferia sălbatică, din istoria-hecatombă în inima unui popor care ştie să sufere şi să iubească. 
* acest articol a fost publicat în “Adevărul” din 01.07.2010
Advertisements