Tags

, , , ,

Mihăilescu explică de ce o parte din populaţia Bucureştiului a crezut că libertatea naţiei este în pericol şi că minerii sunt eroi. Locuitorii înflăcăraţi ai Capitalei şi ortacii au fost picioarele unui monstru.

„Secretele Mineriadei” continuă cu a doua parte din interviul cu sociologul Vintilă Mihăilescu. Acesta susţine că minerii nu ar fi fost chemaţi în Capitală dacă asupra bucureştenilor nu se opera aceeaşi manipulare. Motiv pentru care ortacii au fost întâmpinaţi cu flori şi aplauze de unii locuitori. „Monstrul” din 13-15 iunie 1990 a avut două picioare pe care s-a sprijinit: minerii şi bucureştenii, deopotrivă păcăliţi de Puterea din 1990.

„Dacă punem toată povestea într-un context mai larg, riscăm să facem din mineri ţapul ispăşitor pentru toate. Ceea ce nu înseamnă o deculpabilizare. Vina lor este foarte clară, n-o discutăm. Dar au fost întâmpinaţi cu aplauze de populaţia Bucureştiului şi au fost consideraţi eroi! Nu de către toată populaţia. Dar despre o mare parte din populaţie care credea că ne riscăm libertatea din cauza «golanilor» nu spune nimeni nimic”, punctează Mihăilescu.

„Adevărul”: Ce i-a determinat pe mineri să vină la Bucureşti?

Vintilă Mihăilescu: Nu ştiu. Asta este marea problemă: cum au fost păcăliţi. Aici e marea artă a nu ştiu cui. Ce anume li s-a spus? Să salveze naţiunea? Asta sigur. În ce fel, în ce mod, nu ştiu. Dacă punem toată povestea într-un context mai larg, riscăm să facem din mineri ţapul ispăşitor pentru toate. Ceea ce nu înseamnă o deculpabilizare. Vina lor este foarte clară, n-o discutăm. Dar au fost întâmpinaţi cu aplauze de populaţia Bucureştiului şi au fost consideraţi eroi! Nu de către toată populaţia. Dar despre o mare parte din
populaţie care credea că ne riscăm libertatea din cauza „golanilor” nu spune nimeni nimic.

Au fost şi bucureştenii manipulaţi?

Gestul lor face parte dintr-o manipulare mult mai largă. După cum a fost discreditată şi „Piaţa Universităţii” încă de la început, cu tot felul de imagini, cu bani falşi, cu sintagma „vânduţi în străinătate”. Pe atunci nu ştiai pe ce lume trăieşti. Fusese şi experienţa traumatică a Revoluţiei, cu teroriştii care erau peste tot şi nicăieri, un fel de spaimă generică, nu ştiai de cine te fereşti. Atunci, oamenii simpli erau neinformaţi. Iar dacă eu vin să-ţi spun că pericolul este „el”, mori cu „el” de gât. Pe acest fond de spaime a fost posibilă aducerea minerilor.

Dar bucureştenii ce rol au avut?

Minerii au fost chemaţi şi pentru că o bună parte a Bucureştiului, care a fost şi ea mobilizată, va susţine acest lucru. Dacă bucureştenii ar fi fost „in corpore” împotrivă, ieşea război civil. Şi n-ar fi făcut greşeala strategică să-i aducă. Organizatorii au fost convinşi – că d-aia sunt „profesionişti” – că minerii vor fi susţinuţi. Haideţi, deci, să vedem cele două picioare ale monstrului. Minerii au fost un picior. Dacă nu era al doilea picior, toată povestea rămânea şchioapă. Sunt absolut convins că mulţi dintre minerii mobilizaţi chiar au crezut că ţara, libertatea, copiii le sunt în pericol. Minerii nu au venit la Bucureşti pentru concepte mari, ci pentru astfel de lucruri.

De ce, până la urmă, minerii au fost actorii principali?

Două categorii de motive. Unul: sunt cea mai grupată, compactă categorie socială. Ceferiştii se întind din Maramureş până în Dobrogea. Strategic vorbind, sunt mai greu de adunat. Deci, erau categoria cea mai compactă, cea mai coerentă, cea mai consistentă. Doi: situaţia după 1977. Erau deja infiltraţi securişti printre ei. Mobilizarea, manipularea erau la îndemână. Cât, cum şi prin cine – e partea cealaltă, politico-securistică, despre care nu pot să mă pronunţ. Ştiu sigur, ca tot omul, că după ’77 au fost infiltrate cozile de topor înăuntru, ceea ce nu era cazul pentru alte categorii. Pe scurt: era cea mai compactă, mai disponibilă şi cel mai uşor de manipulat pentru că era deja infiltrată. Cu aceste două motive, dacă pui întrebarea „Cu cine putem să lucrăm?”, ajungi direct la mineri. Puternici sunt, implicaţi sunt. Hai cu ei!

„Cozma, cureaua de transmisie bine aleasă”

Cum poţi să ajungi un lider al minerilor?

Nu ajungi un lider al minerilor dacă nu provii din rândul lor, dacă n-ai fost cu ei în subteran, dacă n-ai ieşit din subteran – asta fiind condiţia de eligibilitate. Ca orice lider, trebuie să dai dovadă că ştii să vorbeşti aceeaşi limbă cu ei, care, mai degrabă, este o limbă emoţională.

Putea să joace altcineva rolul „Miron Cozma”?

Personajul Miron Cozma trebuie privit din perspectiva minerilor care l-au ascultat şi din perspectiva celor care l-au ales. El a fost o curea de transmisie, asta sigur, bine aleasă. Dar dacă nu se pompa în el de către cei care l-au ales, rămânea un lider de mină, de sindicat, de galerie. El avea totuşi un anumit statut, dar el a fost scos din acest statut mediu şi a devenit ce-a devenit pentru că a fost ales să conducă „armatele” la Mineriadă.

I-a trădat Cozma pe mineri?

Într-un fel, sigur că da. El nu prea mai are mulţi admiratori în Vale la ora actuală.

Minerii au venit cu Miron Cozma sau Miron Cozma a venit cu minerii la Bucureşti?

Mineriada n-ar fi existat fără aceste două componente. Dar n-aş face o chestie de cauză-efect. Întrebarea e spectaculoasă, dă un titlu bun, însă riscant. Dacă e să răspund forţat, mai degrabă Cozma a venit cu minerii. Nemulţumiri şi tensiuni sunt şi acum în rândul lor, dar, dacă n-ai un lider care să-ţi coaguleze tensiunile, nu ai efectul de masă. Nu a fost o organizare spontană, un fel de grevă spontană.

Cum de în 1990 s-a gândit cineva să mai apeleze la un instrument de tipul miliţiei proletare?

La câte zile eram după căderea comunismului?
 

Trecuseră şase luni.

Cine a făcut-o nu cumva a avut o experienţă din timpul comunismului? Modelul exista, evident, iar practicile continuă şi acum, după 20 de ani, darămite atunci. A fost o lovitură de guvern tipic comunistă, cu mijloace de tip comunist. Mobilizarea acestei mânii proletare este nu numai tipic comunistă, dar este o trăsătură a comunismului anilor ’50, nu a anilor ’90.

Miron Cozma (centru) rămânea un simplu lider de mină dacă nu ar fi fost scos în faţă de Putere

„O regie à la Sergiu Nicolaescu”

De ce şi-au luat lămpaşele la ei în acest „concediu” la Bucureşti?

Asta face parte din scenografie. Aici chiar se poate vorbi de regie. E ca într-o subcultură a tineretului: dacă vrei în gaşca rockerilor, te îmbraci ca ei. Lămpaşul de miner face parte din arsenalul simbolic al acestei categorii. Poliţiştii intră în acţiune doar în uniformă. E vorba de un corp social, toţi indivizii de acelaşi fel trebuie să devină un singur corp. Or, pentru asta există o întreagă scenografie care să-l dea plauzibil. Aici, cu sau fără Sergiu Nicolaescu, e o chestie de Sergiu Nicolaescu: bine regizată până în ultimul detaliu.

Prin urmare, a fost regizată Mineriada?

Categoric! Asta e de bun-simţ. Nu trebuie să fii specialist ca să îţi dai seama că a fost regizată la milimetru.

Dar spuneaţi că minerii nu sunt ascultători. Cum s-a descurcat regizorul cu atâţia actori?

Pentru că au gâdilat ce trebuie: orgoliul lor. Ca la ultraşi: dacă le spui că un arbitru a falsificat rezultatele, că echipa va fi exclusă din campionat şi că trebuie să protesteze, se duc acolo să-şi salveze echipa favorită. Şi atunci vin cu tot arsenalul de semne ale echipei: imnul, steagul, embleme, etc. Aşa au făcut şi cu minerii. E o chestie de gâdilat exact coarda sensibilă a unei categorii sociale. Or, minerii sunt foarte puternici, solidari, dar nu sunt foarte intelectuali, subtili.

Când şi-au dat seama că au fost păcăliţi?

Mult după. Nu discut la nivel de un individ sau doi. Am întâlnit oameni cărora le-a mirosit din prima că nu e ceva în regulă. Dar masele au rămas convinse multă vreme. Şi aici este un mecanism psihologic: în momentul în care ai făcut un lucru blamat puternic de o opinie publică din ce în ce mai extinsă, îţi vine foarte greu să recunoşti că ai greşit, mai ales dacă eşti un tip macho. Şi atunci te autosugestionezi şi-ţi întăreşti convingerea că ai avut dreptate să faci oroarea asta. Trebuie să treacă ceva timp să înghiţi şi să recunoşti că ai zbârcit-o. Şi nu-ţi vine uşor. E de înţeles la oricare dintre noi. Mai ales când e ditamai gogomănia, când este vizibilă public şi prin firea ta eşti foarte hotărât. Au început să-şi dea seama destul de curând, după prima Mineriadă, că nu e ceva în regulă. Dar şi-au întărit această convingere că a fost bine, ajutaţi şi de o sugestie în acest sens.

Aţi vorbit cu minerii despre Mineriadă? Ce spuneau?

Da, am discutat şi asta. Era imediat după iunie 1990 şi refuzau să vorbească. Nu le plăcea să discute chestia asta. Cei cu care am vorbit deveneau brusc reticenţi când venea vorba de Mineriadă. Era clar un sentiment în cel mai firav caz de jenă, în cel mai puternic caz de culpabilitate pe care nu-ţi vine s-o recunoşti public. Dar ideea generică era: „Ne-au păcălit!”. Pe asta dădeau vina şi parţial aveau dreptate. Adică „noi ne-am dus acolo pentru altceva şi ne-au păcălit. Mi-e jenă să recunosc, prefer să nu discutăm. Am înghiţit-o, dar după aceea am înghiţit-o greu”. Asta înţelegeam de la ei .

„Au fost seduşi şi abandonaţi”

În prezent, îi mai poate gâdila cineva?

Acum în niciun caz, pentru că şi-au înghiţit pastila amară.

Dar nu mai sunt la fel de puternici?

Nu mai sunt. Câtuşi de puţin. În plus, nu mai au nici locuri de muncă. Migraţia din Vale creşte exponenţial de la an la an. Ca în alte părţi, singura soluţie este migraţia. La ora actuală, termenul corect ar fi „seduşi şi abandonaţi”. Au fost seduşi, după care şi-au făcut treaba, au fost utilizaţi şi apoi abandonaţi. Trăiesc cu greu această ostracizare generală, pentru că acum chiar şi ei acceptă, cu greu, că au făcut-o lată. Pe de altă parte, după ce au fost folosiţi, au venit disponibilizările, care au fost dure. Acum, viaţa în Vale este cumplită. Situaţia lor este absolut dramatică.
 

N-au făcut nimic cu salariile compensatorii.

Aici e o chestie perversă. E ca şi cum te-ai întâlni cu un beţiv şi i-ai pune Biblia în mână ca să-i salvezi sufletul. El o vinde ca să-şi mai ia o cinzeacă. Dacă ştii că e beţiv, nu Biblia îi trebuie. Sau dă-i-o după ce se trezeşte. Orice om cu bun-simţ ştia ce vor face dacă le dai 100 de milioane.

Salariile compensatorii au fost o prelungire a agoniei.

A fost un incubator de idei, de afaceri. Mic, dar era un început. A pierit şi ăla. Au fost proiecte de realizare a unor drumuri. Au dispărut şi acestea. Toate ofertele făcute în perioada de tensiune au dispărut şi au fost lăsaţi să se descurce.

Acum ce se întâmplă acolo?

A fost o vreme micul comerţ, acum foarte multe cazuri sunt disperate.

Ce relaţie au cu moartea?

Cotidiană.

Dar cu viaţa?

Viaţa socială a minerilor era foarte ordonată, în sensul că se bea în grup, cu nevestele. Când se dădea leafa, bea numai bărbatul, dar petrecerile în grup, ieşirile la munte, excursiile – totul se făcea în grupuri.

Ce a fost Mineriada din iunie 1990?

A fost o încercare reuşită de a readuce planul iniţial pe făgaşul pe care ar fi trebuit să meargă. Este o continuare a Revoluţiei în sensul că nu decurge din ea, ci din nereuşitele schimbării aşa cum a fost aceasta planificată. Trebuia readusă toată povestea pe un anumit făgaş, de pe care scăpase.

* acest articol, scris de Laurenţi Ungureanu şi Florin Marin, a fost publicat în “Adevărul” din 23.06.2010

Advertisements