Tags

, , ,

Alin Rus (37 de ani) s-a născut în Valea Jiului, a lucrat în mină, a urmat apoi un doctorat la Cluj, iar acum este doctorand în SUA .

Alin Rus este unul dintre tinerii pe care acţiunile minerilor din perioada postdecembristă i-au afectat în mod direct. După ce a petrecut mai bine de doi ani printre ei, lucrând ca electrician miner la Exploatarea Minieră Paroşeni din Valea Jiului, a ales o carieră academică în schimbul uneia de cărbuni. Cu experienţa omului născut şi crescut în Vale, cu un doctorat în antropologie finalizat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca şi încă unul, în curs, în Statele Unite ale Americii, Alin Rus nu se sfieşte să iasă din sfera analizelor „cuminţi”.

Cercetătorul răspunde, pentru „Adevărul”, unor întrebări importante pentru înţelegerea unui fenomen controversat: Mineriada din 13-15 iunie 1990. Una dintre moştenirile descinderilor brutale ale minerilor în Capitală este, paradoxal, chiar în câmpul academic. Alin Rus a publicat la editura Curtea Veche, în 2007, volumul „Mineriadele. Între manipulare şi solidaritate muncitorească”, cea mai amplă lucrare dedicată fenomenului Mineriadelor româneşti, care au ajuns să fie studiate, ca fenomen sociologic special, la facultăţi din toată lumea.

„Adevărul”: Mineriadele sunt un produs românesc?

Alin Rus: Mineriadele nu sunt specifice doar spaţiului carpatic, aşa cum mulţi dintre jurnaliştii care au scris despre aceste fenomene au fost tentaţi să creadă. Ele se înscriu într-un decor mult mai larg, de folosire a minerilor de către anumite guverne sau grupări comuniste pentru a-şi atinge scopurile politice. În acest context mai larg poate fi menţionat faptul că minerii au fost folosiţi în lupta politică dintre comunişti şi alte grupări politice, începând cu 1919 în Rusia, prin intermediul Cominternului, dar apoi şi în Germania, în 1920, şi mai ales în Spania, în timpul războiului civil, între 1936 şi 1939.

Ba chiar şi în Romania de dinaintea instaurării comunismului, minerii au fost folosiţi pentru lichidarea ultimelor urme de democraţie – spre exemplu în februarie 1945, la Craiova, când prefectura loială guvernului Rădescu a fost cucerită de comunişti tot cu ajutorul minerilor din Valea Jiului. Deci, mişcările minereşti de tipul Mineriadelor sunt departe de a fi originale sau unice, dimpotrivă ele sunt doar parte a unei confruntări politice prin care comuniştii au încercat să-şi impună dominaţia prin forţă, violenţă şi intimidare.

Ce i-a făcut pe mineri să răspundă pozitiv, în 1990, la toate chemările la Bucureşti?

Scopul acţiunilor minereşti din 1990, an în care au avut loc trei Mineriade, a fost acela de lichidare sau intimidare a celor care doreau să impună un sistem de valori reale României ieşite de sub comunism. Pornirile violente ale masei de mineri ajunse la Bucureşti sunt uşor explicabile. Ei au venit de fiecare dată în Capitală sub efectul unei psihoze colective. Aceasta a fost deliberat creată şi s-a bazat pe o retorică simplă a cărei principală idee era aceea că, în cazul în care capitalişti precum Ion Raţiu sau Radu Câmpeanu vor conduce ţara, minerii vor rămâne fără locuri de muncă, vor ajunge pe străzi, muritori de foame etc.

Este uşor de recunoscut aici, cred, arsenalul retoric din bagajul de manipulări specifice Cominternului, celor de la NKVD sau Securităţii Române. În opinia mea, toate aceste instituţii au fost în vremea lor de vârf cele mai perfecţionate organe specializate în manipularea maselor. Creatorii de conflicte, războaie şi mişcări sociale violente recurg la două stratageme simple când vor să declanşeze agresivitatea la un anumit grup social. Pe de o parte se induce ideea că naţiunea, comunitatea sau grupul social respectiv se află în pericol, pe de altă parte se demonizează şi se dezumanizează naţiunea, comunitatea sau grupul social rival. Or, tocmai asta s-a întâmplat în timpul Mineriadelor.

Pe de o parte se răspândeau zvonuri că minerii vor rămâne fără locuri de muncă, că vor ajunge muritori de foame, iar pe de altă parte erau demonizaţi în fel şi chip protestatarii din Piaţa Universităţii. În acest context, izbucnirea de violenţă care a urmat poate fi înţeleasă şi explicată, nu însă şi justificată. Deoarece, chiar şi în cadrul masei minereşti, aşa cum aveam să aflu din interviurile cu minerii pe care le-am făcut în cercetarea mea, doar o mică parte s-au dedat la acte grave de violenţă, majoritatea servind doar ca masă de manevră şi umplutură pentru intimidarea adversarului politic.

Mineriadele au rămas în conştiinţa românilor tocmai din cauza caracterului lor extrem de violent…

Aici aş îndrăzni să identific mai multe tipuri de violenţă care s-au implementat prin intermediul Mineriadelor: violenţă fizică, violenţă structurală şi violenţă simbolică. Violenţa fizică rămâne mai întotdeauna vârful vizibil al aisbergului uriaş prin care se propagă de obicei violenţa. Această violenţă fizică a putut fi observată în cele două zile ale Mineriadei din iunie 1990, iar casetele video din acea vreme, cât şi mărturiile martorilor oculari sau chiar al participanţilor activi la aceste evenimente sunt o dovadă clară a acestei violenţe. Însă există şi violenţa structurală, din care cea politică este doar o parte, care s-a perpetuat în zilele mineriadelor prin instituţiile statului.

Şi mă refer aici în principal la deciziile politice care au dus la declanşarea lor, dar şi la sprijinul acordat de către mineri pentru menţinerea la putere a unei clase politice care nu era altceva decât eşalonul doi al puterii din România comunistă. În al treilea rând, este vorba, prin menţinerea în fruntea statului român a acestei clase politice avide de putere şi profund coruptă, de violenţa simbolică. Iar clasa politică despre care vorbesc nu a făcut decât să iniţieze acest tip de violenţă simbolică mai perfidă, deoarece se întinde pe o perioadă foarte lungă de timp. Această violenţă este prezentă şi astăzi în societatea românească şi o vedem zi de zi prin promovarea unui sistem axiologic găunos şi a unor principii de conduită lipsite de orice urmă de verticalitate.

„Minerii n-au ştiut că se supun unui ordin politic”

Se „lucrează” mai uşor cu cei din societatea civilă? Sunt mai uşor de manipulat?

O forţă civilă care vine „din proprie iniţiativă” este ceva neaşteptat şi de necontrolat, deci nu poate fi imputată nimănui. Cu toate acestea, să ne amintim că, în ziua de 13 iunie 1990, atât Poliţia, cât şi Jandarmeria şi Armata au fost mobilizate pentru împrăştierea demonstranţilor. Folosirea Armatei în acele zile este încă o dovadă că, în România, democraţia încă nu-şi arătase faţa.

De ce minerii şi nu alt grup social?

În momentul în care vrei să mobilizezi un grup social, mai ales dacă doreşti să faci acest lucru foarte rapid, şansele cele mai mari de reuşită le ai când grupul este coeziv, când există relaţii sociale puternice între membri acelei comunităţi, când oamenii respectivi sunt învăţaţi să acţioneze la unison. Or, în cazul minerilor toate acestea se aplică. Grupurile care sunt izolate social sau geografic, coezive şi omogene, prezintă cea mai mare incidenţă a grevelor şi a conflictelor de muncă.

Desigur, cele mai multe dintre aceste comunităţi muncitoreşti se găsesc în spaţii depresionare care favorizează formarea unei identităţi de grup puternice şi unitare, apărută şi ca o consecinţă a alienării faţă de marginalizarea lor socială şi a muncii grele depuse. Dacă ne gândim bine, Valea Jiului, mai mult decât oricare altă regiune din România, şi minerii din Vale, mai mult decât oricare alt grup muncitoresc, întruneau aceste caracteristici. Din această perspectivă este, cred, lesne de înţeles de ce au fost mobilizaţi în acele zile minerii din Valea Jiului.

Pe lângă această unitate, numitorul comun al Mineriadelor rămâne violenţa. Este ea specifică minerilor?

În cadrul grupului de mineri, la fel ca şi în orice alt grup uman, există o mare doză de variabilitate, caracterologică şi temperamentală. La toate acestea se adaugă influenţele diferite venite din partea mediului extern, a experienţei personale a fiecăruia, a educaţiei primite. Aşa cum reiese din interviurile mele, cei care s-au dedat la acte de violenţă în acele zile au fost în principal oameni cu educaţie foarte puţină, indivizi cu doar câteva clase pentru care momentul respectiv a reprezentat o oportunitate de a-şi descărca pornirile instinctuale.

Mai trebuie să ţinem seama şi de faptul că după 1977 în Valea Jiului au fost aduse tot felul de elemente declasate din societatea românească, prin aşa numitele acţiuni 2.000, 5.000, 7.000, 11.000. Prin aceste demersuri se urmăreau mărirea producţiei de cărbune, dar şi disiparea coeziunii sociale care a făcut posibile greve precum cea din august 1977, de la Lupeni. Pe lângă toate acestea, aşa cum am afirmat şi mai sus, un rol important l-a jucat propaganda mediatică prin care „golanii” din Piaţa Universităţii au fost demonizaţi în fel şi chip.

De ce au acceptat minerii să se supună puterii politice?

Cei mai mulţi dintre mineri nu cred că au realizat la vremea respectivă că se supun unui ordin politic. Aşa cum bine a observant unul dintre intervievaţii mei, manipularea îşi pierde sensul când omul devine conştient de ea. Însă, eu aş vorbi aici despre o variabilitate a motivaţiilor. Deşi grupuri numeroase de mineri au luat în acele zile drumul Capitalei, motivaţiile lor au fost foarte diferite, aşa cum aveam să aflu ulterior. În timp ce unii s-au dus acolo din setea de aventură, alţii au crezut cu tărie că fac un act justiţiar, pe când unii au fost convinşi că, dacă vor ajuta Puterea de atunci să se menţină la conducerea ţării, şi reprezentanţii Puterii îşi vor aminti de ei când va veni vorba de negocieri salariale, beneficii.

„Iliescu, lider al anilor ’70”

După singura revoluţie sângeroasă din Europa de Est, elitele politice au continuat să fie contestate…

În România, „Decembrie 1989″ a însemnat primul mare val de destalinizare. În ţări precum Polonia, Cehia, Ungaria, destalinizarea s-a produs în anii ’60, unori chiar şi mai repede. Astfel, în 1989, la noi a început un proces de destalinizare, ce-i drept mai accelarat, dat fiind şi noul context politic, social şi economic al întregii regiuni. Cu alte cuvinte, Ion Iliescu ar fi fost un lider potrivit anilor ’70, în cazul în care ar fi fost posibilă înlocuirea lui Ceauşescu la acea vreme. În nici un caz, Ion Iliescu nu mai era un lider care ar fi trebuit să aibă vreun cuvânt în politica românească după „Decembrie 1989″. Şi cred că dacă ţara noastră ar fi avut alte elite politice în 1990, climatul moral, politic şi axiologic din România era la ora actuală foarte diferit.

Care au fost consecinţele?

Din punct de vedere politic, consecinţele Mineriadelor au fost, în mod evident, menţinerea la Putere a unei elite politice care nu mai avea nimic benefic de oferit la momentul respectiv pentru viitorul României. În plus, era vorba despre o clasă politică depăşită, care a perpetuat defunctul sistem comunist într-o formă mai hidoasă şi mai hilară decât cea pe care am trăit-o până în 1989. Este vorba de fapt despre o elită politică cameleonică, fără principii politico-ideologice, care a încercat doar să-şi păstreze cu orice preţ privilegiile după înlăturarea comunismului în România.

Din punct de vedere social, triumful acestei clase a însemnat inducerea unei doze mari de violenţă structurală şi simbolică în cadrul instituţiilor publice din Romania. Altfel spus, aceasta a însemnat blocarea accesului spre funcţii importante a celor care prin educaţia şi înzestrările lor intelectuale ar fi trebuit să ocupe acele funcţii, aşa cum se întâmplă în majoritatea statelor cu o democraţie funcţională. Din punctul acesta de vedere putem considera ca fiind victime ale Mineriadelor nu numai cei care au fost bătuţi în zilele de 14 şi 15 iunie 1990 pe străzile Capitalei, ci şi o întregă generaţie de tineri, de fapt elita intelectuală a României, pentru care a fost şi este mai simplu să îşi găsească un loc de muncă în afara României decât în România.

Iar aceasta este una dintre cele mai mari aberaţii posibile ale sistemului nostru politic economic şi social. Înseamnă distrugerea elitei intelectuale a unei ţări, nu numai a celei de acum ci şi a generaţiilor care vin, deoarece studenţii de azi şi de mâine ajung să fie educaţi în cea mai mare parte de oameni lipsiţi de principii şi valori democratice.

Cum a schimbat Mineriada din iunie ’90 soarta minerilor ?

Pentru început în bine, deoarece imediat după primele două mineriade din 1990 ei avut salarii foarte mari şi au primit o serie de drepturi nesperate, însă toate acestea au durat puţin. Doar câţiva ani. Aşadar, minerii nu au ajuns să se poată bucura prea mult de toate aceste drepturi. Majoritatea minerilor din Vale au fost disponibilizaţi în 1997. Dacă îmi amintesc bine, din cei 50.000 angajaţi ai Combinatului Minier în 1997, după disponibilizări au rămas doar 18.000 sau chiar mai puţin. Astăzi mai sunt doar aproximativ 10.000 de angajaţi în industria minieră din Vale. Deci…

* acest articol, scris de Laurenţi Ungureanu, a fost publicat în “Adevărul” din 24.06.2010

Advertisements