Tags

, , , ,

Adevărul“ vă prezintă, în exclusivitate, mărturia unui chirurg care a fost martor direct al violenţelor din 13-14 iunie 1990. Nicolae Constantinescu a fost medic de gardă la Spitalul Colţea din Capitală şi în timpul evenimentelor din decembrie 1989, şi în timpul Mineriadei din iunie 1990.

Profesor doctor Nicolae (Nae)  Constantinescu, fost chirurg al Spitalului Colţea din Bucureşti, a cunoscut cel mai urât profil al „emanaţilor” Revoluţiei. Povestea lui nu este una clasică, în care „zmeii” sunt pedepsiţi la final, ci una murdărită de sângele celor nevinovaţi şi mulţi. O poveste în care crimele Revoluţiei şi ale Mineriadei din 13-14 iunie 1990 au fost uitate, chiar dacă rănile gloanţelor adevărate rămân.

Cu acelaşi sânge rece cu care, în urmă cu 20 de ani, îi salva de la moarte pe cei care avuseseră curajul să strige pentru libertate, profesorul îşi aminteşte acum imaginile sinistre văzute în cele două momente care au marcat România: Revoluţia şi Mineriada.

„Au venit oameni cu faţa strivită”

„Mi-a ajutat Dumnezeu să fiu medic de gardă şi în 21-22 decembrie 1989, şi în 13-14 iunie 1990″, acceptă acum Nae Constantinescu. Nu acceptă însă faptul că, în ciuda eforturilor supraomeneşti pe care le-a făcut, finalul poveştii sale nu are vinovaţi. „Am văzut lucruri înfiorătoare. Oameni cu faţa stâlcită, cu fracturi pe faţă. Li s-a strivit faţa în noaptea de 21 spre 22 decembrie. Ăia care au făcut aşa ceva şi au rămas nepedepsiţi o vor face în continuare! Exact aşa, dacă nu mai rău”, avertizează doctorul.

După sutele de diagnostice puse în acele momente, profesorul nu se teme acum să vorbească despre un tratament ce trebuia aplicat, încă din decembrie ’89, României: „Oamenii care au făcut asemenea orori ar fi trebuit scoşi din sistem. Cum au făcut nemţii. Gata! Nu mai pupi Minister de Interne, la revedere! Vei deveni factor poştal!”

„Am operat de joi până sâmbătă seară”

După două decenii şi după prea multe cadavre, Nae Constantinescu nu ascunde nimic. E pregătit să povestească, în detaliu, nenorocirile din acele zile. „Sunteţi pregătiţi să cunoaşteţi aceste imagini sinistre?” Nu eram, dar am ascultat. „Aici e vorba de răni grave şi de morţi! Cu asta nu putem să ne jucăm”. Şi mărturia începe. „La Revoluţie, Spitalul Colţea avea şapte săli de operaţie, în condiţiile în care ne-au venit zeci de bolnavi. Eu am operat fără întrerupere începând de joi seară şi până în noaptea de sâmbătă spre duminică. Fără întrerupere! Duminică dimineaţă m-am culcat şi am domit până luni seara, păzit de studenţi”, îşi aminteşte doctorul.

„Pe caldarâm erau şiroaie de sânge”

În acele clipe macabre în care, ca orice doctor adevărat, pur şi simplu nu putea dezbrăca halatul alb, Nae Constantinescu a învăţat foarte multe lecţii. Poate cele mai importante au fost lecţiile despre manipulare, despre neocomunism şi despre democraţie. „În noaptea de joi spre vineri, 21 spre 22 decembrie 1989, Piaţa Universităţii, unde era baricada de la Intercontinental, a fost spălată de câteva ori cu detergent cald. Ca să dispară urmele de sânge. Pe caldarâm erau şiroaie de sânge. Noi, de aici, de la Colţea, vedeam perfect mascarada aceasta. A doua zi dimineaţa nu era nici urmă de pată. A spus cineva treaba asta? A ciripit cineva treaba asta?”, întreabă revoltat profesorul.

Mai târziu avea să simtă pe pielea lui puterea „neocomuniştilor” de a administra informaţia. „La Revoluţie, eu eram în conducerea Societăţii de Chirurgie din Bucureşti. Asistasem, alături de alţi colegi, la tot ceea ce se întâmplase acolo. Ne-am hotărât atunci să facem, pe 15 februarie, o sesiune în care să prezentăm toate aceste lucruri din punct de vedere medical, cu poze cu radiografii, cu tot ce aveam. Eu, pe de altă parte, pentru că simţeam tendinţa de escamotare – cum spune Piersic -, m-am dus şi la Televiziune şi i-am rugat să difuzeze şedinţa”.

După trei săptămâni în care, de fiecare dată când suna la televiziune ca să întrebe de ce este amânată difuzarea, Nae Constantinescu era întâmpinat cu scuze stângace, consiliul editorial condus de Răzvan Theodorescu a dispus, în final, transmiterea emisiunii. Tema – „Organe şi proteze artificiale”. „Şi a început: «Suntem la Spitalul Militar, unde se fabrică organe şi proteze articiale. De acestea o să fie nevoie încă o perioadă, fiindcă la Revoluţie mulţi oameni au fost răniţi». Aşa se prezintă la televizor răniţii Revoluţiei, cu dispreţul ăsta, cu băşcălia asta? E posibil?”, se enervează, nici el nu mai ştie a câta oară, profesorul Constantinescu.

Morţii Mineriadei, îngropaţi în documente

Alături de alţi 23 de medici care au tratat „golani” în iunie 1990, profesorul Nae Constantinescu a adresat o plângere Justiţiei. Deşi, în momentul în care au văzut declaraţia, anchetatorii au spus că aceasta era „actul care mai lipsea”, documentul medicilor s-a pierdut între sutele de dovezi care arată ororile din 14-15 iunie 1990. „Aşteaptă să murim şi atunci hârtia nu mai are nicio valoare”, spune resemnat profesorul.

„A venit un om cu ochiul curgându-i pe obraz”

„Eu – de gardă în ziua de 13 iunie 1990″, începe Nae Constantinescu să povestească despre cum a trăit cele trei zile care au omorât „fenomenul Piaţa Universităţii”. „Am văzut cum s-a dat foc maşinilor în faţa fântânii de la Arhitectură, am văzut şi când au venit cei care strigau «IMGB face or-di-ne!». Deci asta am văzut, de sus, cu ochii mei. M-am dus să mă odihnesc în camera de gardă. La două noaptea aud o trosnitură de mi-a plesnit capul. În liniştea aia a nopţii, o rafală de mitraliere are o reverberaţie ieşită din comun. Mai ales că noi eram cu nervii întinşi. Am sărit în picioare, n-au trecut 7-8 minute şi au venit nişte doctori de la „Medecins Sans Frontieres” şi mi-au adus doi oameni împuşcaţi în picioare”.

Victimele veneau de la „Romarta Copiilor”, în faţa Cercului Militar din Bucureşti. „Au venit nişte trupeţi dinspre Poliţie, pe Calea Victoriei, şi au măturat tot! Demenţă!”, spune profesorul. „Cu gloanţe adevărate au tras. Era o unitate care a venit de la Buzău, pe 13 noaptea. Erau doi băieţi, un inginer şi un student în anul V la TCM. Au tras în ei fără avertismente. Au tras în oameni, ce să mai!”. În ziua următoare, aceeaşi maşină de la „Medecins Sans Frontieres” a mai adus un individ împuşcat în cap. Profesorului nici acum nu-i vine să creadă că a văzut acea imagine, „un om cu creierul afară”.

După ce i-a operat pe cei doi răniţi la „Romarta Copiilor”, tocmai când credea că a scăpat, la ora cinci dimineaţa, s-a uitat pe terasa de la Colţea: „Am crezut că visez. În semiobscurul nopţii erau zeci de luminiţe care mergeau. După aia, pe măsură ce se mai lumina, vedeam că erau mineri cu lămpaşele aprinse.”

Următoarele scene, desprinse dintr-un film prea violent, îţi taie răsuflarea. Doctorul continuă mărturia, de-acum cu ochii închişi. „Au venit, au început să ţipe în piaţă, după care am văzut de sus nişte bătăi cum nu am mai văzut în viaţa mea. Deci bătaie cu bâte, cu picioare! Luau un om, îl doborau în faţa lor şi apoi dădeau cu picioarele în el. Îi urmăreau pe ăia cu ochelari, cu barbă, care aveau mapă. Nu puteţi să vă imaginaţi aşa ceva!”

Din bătăile primitive văzute prin geamul spitalului Colţea au rămas doar statistici reci. Doctorul le are şi pe acelea, deşi nu le mai vrea nimeni. Dar cu adevărat sinistre sunt poveştile din sala de operaţie, prin care au trecut zeci de răniţi. „Cel mai grav a fost ăsta: Corognea Ion. La 5:15, în ziua de 15, în Piaţa Rosetti, în faţa sediului de la PNŢCD, ăştia băteau o femeie. Omul ăsta le-a spus să nu lovească o femeie. Ca să se răzbune, i-au băgat o vergea în ochi şi i-au scos ochiul. Omul a venit curgându-i ochiul pe faţă. Traumatism ochiul drept cu scurgere de corp vitros pe obraz. Să-l văd eu pe ăla care stă liniştit la chestia asta. Să-l văd eu!”.

Şi cazurile nu se opresc aici. „În ziua de 15, la miezul nopţii, a mai venit un domn de 74 de ani, căruia i-au spart minerii parbrizul. I-au sărit toate cioburile alea în faţă. Folclorul a reuşit să minimalizeze în aşa hal violenţele astea încât nu mai crede nimeni!”.

„Autopsierea morţilor era fundamentală!”

„Adevărul”: Aţi încercat să vorbiţi cu autorităţile în acea perioadă?

Nae Constantinescu: Am făcut o plângere, semnată de 33 de profesori şi şefi de secţie din Bucureşti. Degeaba. Nu s-a întâmplat nimic. Din aceste 33 de persoane, nouă au murit deja. Au rămas 24. Se aşteaptă să moară şi ăştia şi atunci hârtia nu mai are valoare. Niciun răspuns, bă, tu înţelegi?

Cum justificau asta?

M-am dus după şase luni la Procuratura Generală şi mi-au spus că nu se mai vrea, că nu au oameni, că nu ştiu, că nu se poate, că e greu. «Domnule colonel, am zis, trebuie să-mi spui care e atitudinea dumitale într-o apendicită perforată cu plaston. E o întrebare normală». «De ce mă întrebaţi pe mine?», mi-a răspuns. «Păi atunci de ce mă întrebi dumneata pe mine cum se face expertiza balistică a unei arme? Asta cu apendicita e treaba mea, cealaltă e a dumitale.» M-a luat de umăr şi mi-a spus: «Domnule, am copii, am familie, cum să mă bag eu în chestia asta?» Şi asta în condiţiile în care cel care a primit hârtia mi-a zis că e documentul de care mai aveau nevoie. De ce crezi că ţi-am pregătit documente? Pentru că eşti tu simpatic? Nu! Ştii expresia aia în latină – „Îmi este prieten Platon, dar mai prieten îmi este adevărul”.

Unde au ajuns aceste documente?

La „Sulea Spătaru”, dacă vrei să-ţi spun exact.

Bănuiaţi asta?

Sigur. Ăsta a fost motivul pentru care am pus o studentă să mi le copieze. Ştiam că n-o să le mai văd.
 

Unde au ajuns cei care au murit la Spitalul Colţea?

Într-o groapă comună, la Străuleşti. Două şanţuri de câte 20-30 de metri în care au fost aruncate cadavrele. În plus, în România este un lanţ al ticăloşiilor. În nicio ţară civilizată din lume nu se trece peste proba autopsiei. E o probă fundamentală în orice caz de omucidere. Aici, toate omuciderile de la Revoluţie şi de la Mineriadă au fost îngropate pe baza unui examen extern, superficial, fără autopsie.

Deci, nu se cunoaşte explicit cauza morţii.

Ăştia au îngropat-o. Şi au venit cu expresii din astea: hematom în regiunea parietală. Bine, da’ de ce a murit? Că nu mori de vânătaie! Nu există cucui care să te omoare! Au fost prea multe lucruri la care am fost martor în aceşti ani şi care m-au pus serios pe gânduri în legătură cu ceea ce s-a întâmplat cu sufletul românilor. Ăia care au desfigurat oameni în decembrie ’89 şi în iunie ’90 nu erau nici evrei, nici ţigani, nici unguri, nici ruşi. Erau români. Ăia care au tras în oameni nu erau nici CIA, nici Mossad. Erau oameni simpli, cu arme, care au acceptat să ucidă. Tu-ţi dai seama prin ce ticăloşie, prin ce mocirlă a trecut această ţară?

* acest articol, scris de Laurenţiu Ungureanu, a fost publicat în “Adevărul” din 25.06.2010

Advertisements