Tags

, , , ,

Mircea Surdu povesteşte zilele groaznice de care a avut parte în Unitatea Militară de la Măgurele. Bucureşteanul Mircea Surdu a fost arestat la 15 iunie ’90, pe motiv că ar fi participat la actele de vandalism din 13 iunie. A fost arestat patru luni, fără să existe vreo dovadă împotriva lui!

Dincolo de spaima produsă de violenţele minerilor şi de indignarea profundă a Occidentului, evenimentele din 13-15 iunie 1990 au abătut peste România o sumedenie de întrebări la care nimeni nu ştia cum să răspundă.

La şase luni de la Revoluţie, românii se întrebau dacă în viaţa lor se schimbase într-adevăr ceva şi aveau toate motivele să o facă. În preajma zilei de 15 iunie, peste 1.000 de oameni fuseseră „săltaţi” mai mult sau mai puţin motivat de pe stradă, de acasă sau de la locul de muncă, duşi în mai multe unităţi militare şi anchetaţi după aceleaşi metode sinistre folosite înainte de decembrie 1989.

Mircea Surdu (56 de ani, în prezent) s-a numărat printre cei care s-au lovit la modul cel mai brutal de practicile regimului Iliescu, după ce, la 15 iunie 1990, a fost arestat de la locul de muncă fără nicio explicaţie. „Lucram la Comisia Naţională de Statistică. Era pe 15 iunie, abia ajunsesem la serviciu, când au venit trei poliţişti şi mi-au pus cătuşele, fără mandate de arestare, fără nimic.

M-au dus la Circa 21, actualmente 22, din Drumul Taberei, unde m-au pus să dau o declaraţie. Îmi spuneau să scriu cum am luat parte la actele de vandalism din 13 iunie, cum am dat foc la maşini, cum l-am bătut pe Cornel Pumnea la Televiziune! Dar eu nu făcusem nimic din toate astea. La Televiziune n-am fost în viaţa mea”, mărturiseşte Mircea Surdu.

Violuri şi alte abuzuri

Acesta nu se afla la prima experienţă neplăcută din acea perioadă: „Când a început fenomenul «Piaţa Universităţii», mergeam acolo aproape în fiecare seară. S-a aflat la serviciu, unde majoritatea erau cu Iliescu, şi au vrut să mă dea afară”.

După ce i s-au luat declaraţii la Circa 21 de Poliţie, Mircea Surdu a fost dus la Unitatea Militară de la Măgurele, unde în acele zile au fost reţinute 634 de persoane. „Ne-au ţinut într-un depozit auto, era ca o hală mare. Au scos maşinile de acolo şi ne-au băgat pe noi. Câteva zile am dormit pe ciment, abia apoi au adus nişte saltele. Ne dădeau o cană cu apă, un colţ de pâine şi o felie de salam. Printre noi erau şi vreo 100 de femei arestate. Nu ştiu pe ce bază legală ne ţineau acolo. Numai într-o stare de război, dacă eşti prizonier, poţi să fii reţinut într-o unitate militară”, afirmă bucureşteanul de 56 de ani.

Tratamentele la care au fost supuşi cei reţinuţi în unitatea de la Măgurele se aseamănă cu cele din lagărele de concentrare. Toate acestea se întâmplau în România anului 1990, când se visa cu ochii deschişi la libertate şi la democraţie. Românii vedeau ce se întâmplă în jurul lor, dar instrumentele manipulării funcţionau atât de bine încât o mare parte a populaţiei era convinsă că ororile pe care le avea în faţă sunt absolut necesare pentru apărarea democraţiei.

„La Măgurele au început cu cercetări, cu pistolul la tâmplă, cu bătăi, cu tot ce trebuie. Acolo au fost violuri, oameni bătuţi până au murit. Nu am cum să dovedesc. Pot doar să spun ce am văzut. La un moment dat ne-au dus la baie şi ne-au înghesuit câte zece persoane într-o cabină de duş. Au dat prima dată drumul la apă fiartă câteva minute, apoi la apă rece ca gheaţa. Mulţi s-au îmbolnăvit de plămâni. Măzăreanu Constantin, care avea 19 ani atunci, a murit demult. De acolo i s-a tras!”, rememorează Surdu.

Bucureşteanul a stat patru luni în stare de arest, după care a fost eliberat fără nicio formă legală, ca şi cum ar fi ieşit dintr-un centru de relaxare. „Mulţi dintre cei care erau la Măgurele au fost eliberaţi după câteva zile. Am rămas 86, ni s-au emis mandate de reţinere şi am fost mutaţi în puşcării sau secţii de poliţie. Pe 19-20 dintre noi ne-au îmbarcat în autobuze închise, înconjuraţi de poliţişti. Ne-au dat ăia omor ca la hoţii de cai. Ne-au plimbat de după-amiază până noaptea târziu, ca să nu ştim unde ne duc. Am aflat când am ieşit că am fost pe Iancului, la circa 8. Am stat acolo patru luni, m-au eliberat pe 11 octombrie, după intervenţia celor de la Crucea Roşie. Mi-au dat drumul pe poartă, fără nicio hârtie, fără nimic. Au zis atât: «Aşteaptă acasă, că îţi trimitem noi»”.

L-a părăsit nevasta şi a rămas fără serviciu

 

Ziua de 15 iunie 1990 a fost un punct de răscruce în viaţa lui Mircea Surdu. La acea vreme era căsătorit, avea un copil şi un loc de muncă rezonabil, însă totul s-a năruit din momentul în care a fost arestat.

„După ce am ieşit din arest n-am mai fost om. M-am internat în spital, mi-au scos fierea, ­mi-am pierdut mai mulţi dinţi şi am avut nevoie de peste zece operaţii la piciorul stâng. Şi, cu toate astea, abia după zece ani am reuşit să mă pensionez pe caz de boală. N-am mai putut să lucrez nicăieri, am stat ani în şir la pat. Nu aveam dreptul nici la spitalizare. M-au ajutat părinţii ca să nu mor de foame. Nu aveam niciun venit, nimic”, povesteşte Mircea Surdu cu o voce gâtuită de emoţia amintirilor.

„Aştept ca justiţia să-şi facă datoria”

Bucureşteanul nu a trăit numai drama de a se vedea transformat peste noapte într-un om neputincios, care nu-şi mai poate câştiga existenţa. La fel ca în anii de glorie ai comunismului sistemul avea grijă să se ocupe de toate detaliile.

„Cât am fost eu în arest, mi-au anchetat şi familia. Nevasta, mama, soacra, cumnatul. Probabil că nevastă-mea s-a speriat sau or fi ameninţat-o. Cert este că după o lună a înaintat proces de divorţ şi ne-am despărţit. După aceea am locuit cu părinţii. A fost foarte greu, nici nu vreau să-mi aduc aminte”, oftează Mircea Surdu.

Acesta are o listă întreagă de nume despre care crede că ar trebui să răspundă în faţa legii pentru tot ceea ce i s-a întâmplat atât lui, cât şi altor sute de români nevinovaţi: „Ion Iliescu, Petre Roman şi toţi care erau în anturajul lor. Ei sunt vinovaţii principali. Am făcut plângere penală împotriva a 27 de inşi. Aştept ca Justiţia să-şi facă datoria. Măcar acum, după 20 de ani”.

* acest articol, scris de Mihai Voinea şi Cristian Delcea, a fost publicat în “Adevărul” din 27.06.2010

Advertisements