Tags

, , ,

L-am descoperit pe singurul miner care a participat la fenomenul „Piaţa Universităţii“ ca „golan“. Carol Eros avea 22 de ani în 1990 şi era rocker înrăit. La 14 iunie a venit la Bucureşti îmbrăcat „civil“, încercând în zadar să le deschidă ochii şi mintea minerilor.

În filmul de groază al anului 1990, un tânăr de 22 de ani a „jucat” în acelaşi timp Binele şi Răul, călăul şi victima, „golanul” din Piaţa Universităţii şi minerul din Valea Jiului.

Născut şi crescut în Uricani, Carol Eros a început să lucreze în mină de la 17 ani. Tot cam în acelaşi timp, graţie unui prieten mai mare, a descoperit că undeva, dincolo de munţii în măruntaiele cărora se afunda în fiecare zi, existau Pink Floyd sau Metallica. „Chestiile” astea i-au plăcut mai mult, chiar dacă şi în mină era vorba tot despre deznădejde, furie şi moarte.

Când, în primăvara lui 1990, a aflat ce se întâmplă în Piaţa Universităţii din Bucureşti, Carol Eros s-a urcat în tren şi a plecat. Avea 22 de ani şi i-a plăcut ce a găsit acolo: erau oameni care gândeau la fel ca el şi erau cu zecile de mii.

„Aveam un prieten bucureştean pe care îl cunoscusem în Armată şi cu care ţineam legătura. El mi-a povestit ce se întâmplă în Piaţa Universităţii şi am hotărât să merg şi eu. Am trăit acolo unele dintre cele mai frumoase momente din viaţa mea şi, în acea perioadă, plecam la Bucureşti de câte ori aveam câte o zi liberă. Mă identificam cu fenomenul «Piaţa Universităţii» şi mă mândresc că am fost «golan»”, povesteşte Carol Eros.

Tânărul din Uricani a trăit mai întâi şocul forţei cu care presa aservită FSN putea să manipuleze marea masă a românilor în ceea ce priveşte fenomenul “Piaţa Universităţii”. „Colegii mei de mină credeau tot ce se scria în presă. Că în «Piaţa Universităţii» sunt drogaţi şi alte lucruri din astea. Eu fusesem acolo şi ştiam că nu este aşa, dar nu aveam cui să explic, pentru că ei o ţineau pe a lor. Le spuneam doar prietenilor apropiaţi, cu care puteam discuta, ce este cu adevărat în «Piaţa Universităţii»”, mărturiseşte Carol.

„A fost un fel de şantaj”

A venit apoi ziua de 13 iunie 1990 şi momentul în care s-a decis ca minerii să plece spre Bucureşti pentru a apăra „democraţia atât de greu cucerită”. Carol Eros s-a trezit în faţa unei situaţii cumplite: el, minerul, trebuia să meargă şi să-i pună la punct pe „golanii” alături de care îşi strigase furia anticomunistă în acele seri nebune din aprilie şi mai 1990.

„Imediat după apariţia lui Ion Iliescu la televizor au început să se ia măsuri. Eu eram la muncă. A venit maistrul, cel care ponta, şi a spus să ne pregătim, întrucât trebuie să mergem la Bucureşti ca să apărăm democraţia. Mi-am dat seama că e o manipulare şi am spus că eu nu merg nicăieri. Am fost cam singurul care s-a împotrivit. Maistrul a început să-mi spună că oricum se va pleca spre Bucureşti şi cei care nu merg vor avea probleme. A fost un fel de şantaj. Ceilalţi au fost uşor de convins, erau foarte hotărâţi să meargă şi să-i pună la punct pe bucureştenii care destabilizează ţara. Era evident că vor face numai nenorociri când vor ajunge acolo”, descrie Eros situaţia de acum 20 de ani.

În timp ce colegii săi se urcau în dubele care îi transportau la gara din Petroşani, chiuind şi agitând în aer bâte şi topoare, tânărul Carol pleca spre casă, singur ca un naufragiat care înota împotriva curentului. Încăpăţânându-se să creadă că numai el ştie care e direcţia corectă şi înfruntând privirile dispreţuitoare ale celor care se lăsau purtaţi de val. „M-am dus acasă, mi-am schimbat hainele de miner, m-am spălat şi, spre miezul nopţii, m-am hotărât să plec spre Bucureşti. Nu puteam să stau acasă, voiam să văd ce o să se întâmple acolo pentru că participasem la tot ceea ce însemnase fenomenul «Piaţa Universităţii». Interesant e că la 16 iunie 1990 eu m-am căsătorit. Şi mă ameninţase logodnica mea că, dacă plec la Bucureşti, o să anuleze nunta. I-am zis «Fă ce vrei» şi am plecat. Până la urmă, ne-am căsătorit, dar am şi divorţat”, îşi aminteşte Carol Eros.

Strigătul unui ateu: „Doamne, aşa ceva nu se poate!”

Carol Eros a ajuns în Bucureşti în dimineaţa zilei de 14 iunie, la aproximativ două ore după trenurile speciale care îi aduseseră în Capitală pe minerii din Valea Jiului. Acum în vârstă de 42 de ani, Carol îşi aduce aminte în detaliu scenele de groază pe care le-a trăit în urmă cu două decenii.

„Am mers spre Bucureşti cu un tren de călători şi pe la 7.30 am fost în Gara de Nord. Eram îmbrăcat în civil. Am luat metroul şi m-am dus direct în Piaţa Universităţii. Când am ieşit din pasaj am avut un şoc. Bănuiam că minerii vor face şi prostii prin Bucureşti, dar ceea ce vedeam îmi depăşea puterea imaginaţiei. Oameni de toate vârstele alergau care încotro, fugăriţi de mineri. În primă fază n-am recunoscut pe nimeni, nu erau de la mina unde lucram eu, dar am încercat să le spun: «Sunt oameni ca şi voi, ce aveţi cu ei?». Şi mă luau şi pe mine la bătaie, până apucam să le arăt buletinul şi să vadă că sunt din Valea Jiului. Dădeau la grămadă, nu se uitau că e femeie, copil sau bătrân. Am văzut cum au bătut o femeie gravidă. A căzut jos şi tot dădeau în ea. Din fericire nu i-au dat în burtă. Erau bătrâni albi în cap care le strigau: «Ce e cu voi? Suntem tot oameni!». Şi ăştia, ca răspuns, îi loveau. Cei mai mulţi dintre mineri erau beţi. Dacă dădea unul tonul, săreau toţi cu bâtele. Erau nişte scene de groază”.

„Nu vreau să mă identific cu ce faceţi voi”

În haosul acelei zile de 14 iunie, tânărul venit din Uricani să vadă ce se întâmplă în Capitală părea prins între două lumi aflate în plin război. „Teoretic eram miner, dar am fost mai mult de partea celor care erau bătuţi. Au fost faze în care m-am băgat şi am luat pari pe spate ca să ocrotesc un bătrân sau o gravidă. Am văzut nişte orori de… Haideţi să vă spun ceva: eu sunt ateu, dar credeţi-mă că mi-am făcut cruce şi am zis: «Doamne, aşa ceva nu se poate! Un om să facă atâta rău altui om!»”, mărturiseşte Carol Eros.

Acesta dezvăluie dialogul pe care l-a avut cu colegii de mină în momentul în care s-au întâlnit prin Bucureşti: „Mă uitam în gloata de mineri să văd pe cine cunosc. Colegilor mei le cunoşteam căştile. Erau colegi de la mină care mă întrebau de ce nu sunt îmbrăcat în miner. Şi
le-am spus: «Eu, în momentele astea, nu sunt miner. Nu vreau să mă identific cu ce faceţi voi aici. Eu sunt numai martor la cum se scrie istoria». Pentru că eram conştient că acolo se scrie o pagină de istorie”.

 

„Minerii s-au simţit ca într-un oraş cucerit”

Carol Eros nu şi-a putut renega originile pentru prea multă vreme. Câteva zile mai târziu a trebuit să se întoarcă înapoi în mină, alături de cei pe care îi văzuse, cu puţin timp în urmă, linşând oameni nevinovaţi pe străzile Bucureştiului.

„În noaptea de 14 spre 15 am dormit la un prieten din Bucureşti. Ceilalţi mineri, se ştie, au fost cazaţi la Polivalentă şi au umblat peste tot. Unii mi-au povestit că au fost la discoteci îmbrăcaţi în salopetă, în Cişmigiu, în Herăstrău. S-au simţit ca într-un oraş cucerit. Eu m-am întors în Vale a doua zi, tot cu un tren de călători. Eram stupefiat că oamenii alături de care munceam zi de zi au putut să facă aşa ceva, la asta m-am gândit tot drumul. La muncă – fiecare povestea ce l-a încântat pe el mai mult.

Majoritatea erau încântaţi de faptul că fuseseră aplaudaţi şi primiţi bine la Bucureşti. Se simţeau eroi. Erau şi unii, mai puţini, care se simţeau naşpa pentru ce ceea făcuseră. Sincer, mă temeam puţin pentru siguranţa mea. Riscai să fii călcat în picioare. Apoi s-a lăsat o perioadă de acalmie, de coacere, după care au început să se acuze reciproc. Că ăia de la mina aia au făcut, că nu ei. Şi ăia de la mina aia ziceau la fel”, rememorează Carol Eros.

Singur împotriva „monstrului sindical”

Carol Eros a muncit în mină până la 29 de ani. Şi-a încheiat conturile cu meseria de miner odată cu Ordonanţa din 1997, forţat şi de anumite împrejurări: „Când a venit Ordonanţa în 1997, mi-au transmis de la sindicat: «Pleci tu sau te măturăm noi». Nu acceptau oameni cu coloană vertebrală, la mină era nevoie de oameni fără creier. Ceilalţi mineri nu mă priveau cu admiraţie, mai mult cu teamă, ca pe un ciudat. Oricum, nu m-am lăsat niciodată umilit”.

Carol mărturiseşte că şicanele celor din conducerea minei au apărut imediat după Mineriada din iunie ’90 şi s-au intensificat odată cu refuzul său de a participa la următoarea plecare a ortacilor spre Capitală, în 1991. „La celelalte Mineriade nu am mai fost nici măcar civil. Repercusiunile au venit în timp. În 1993 am fost acuzat că sunt spărgător de grevă. Asta pentru că m-am retras din sindicat, le-am spus că eu nu am făcut nicio cerere de adeziune şi nu consider că îmi sunt reprezentate drepturile.

Sindicatele s-au creat fără acordul personal al fiecărui muncitor în parte. Erai înscris fără să fii întrebat. Ei se îmbogăţeau pe spinarea oamenilor. Opreau din ce în ce mai mulţi bani, făceau tot felul de inginerii. Eu am refuzat să mai plătesc cotizaţia. Eram singurul nemembru de sindicat, după care m-a mai întrebat un inginer cum am făcut, că vrea să iasă şi el şi apoi au început să se retragă tot mai mulţi”.

A muncit în toată Europa

Sindicatul avea o asemenea putere în Valea Jiului în perioada anilor ’90, încât Miron Cozma, preşedintele Ligii Sindicatelor Miniere, devenise stăpânul absolut al zonei.

„Cozma era un fel de guvernator al Văii Jiului. Se spune că ar fi pretins şi titlul de prim-ministru. Devenise foarte arogant şi ducea o viaţă excentrică. Era în Petroşani o discotecă «Vegas» şi am fost şi eu odată. Arunca după unul cu bilele de biliard. Eu mi-am dat seama că viaţa lui excentrică e pe banii minerilor, dar celorlalţi li se părea că luptă pentru ei şi că le apără drepturile. E adevărat că presiunile lui au adus şi multe beneficii, inclusiv pensionarea minerilor la o vârstă foarte scăzută”, povesteşte minerul rebel.

Carol are acum 42 de ani, locuieşte tot în Uricani şi munceşte la o firmă privată ca agent comercial. S-a întors în ţară în urmă cu un an, după ce a colindat Europa de la un cap la celălalt: „A fost o perioadă frumoasă. Am călă­torit şi mi-am câştigat existenţa muncind cinstit. Am fost în Serbia, Turcia, Ungaria, Italia, Anglia, aproape în toate ţările de pe continent. Am făcut de toate. După ce lucrezi atâţia ani în mină, nicio muncă nu ţi se mai pare prea grea”.

 * acest articol, scris de Cristian Delcea şi Mihai Voinea, a fost publicat în “Adevărul” din 05.07.2010

Advertisements