Tags

, , ,

„Adevărul“ vă arată cum trăiau ortacii în urmă cu douăzeci de ani şi de ce au devenit uşor masă de  manevră pentru FSN. Minerii munceau ca în secolul al XIX-lea şi erau iubiţi şi temuţi de Putere. Reporterii „Adevărul“ au petrecut câteva zile în localităţile din Valea Jiului încercând să reconstituie imensul puzzle care era viaţa minerilor în urmă cu două decenii.

De la Uricani la Petrila şi de la Aninoasa la Băniţa am căutat oameni care au trăit Mineriada din iunie 1990 în diverse ipostaze. Am încercat, în acelaşi timp, să aflăm cum trăiesc şi cum au trăit ortacii şi familiile lor în ultimii douăzeci de ani. N-a fost uşor. Localnicii sunt reticenţi în faţa celor care n-au pus niciodată o cască de miner pe cap.

În ultimul deceniu de ceauşism, zeci de mii de oameni cu şcoală puţină şi putere multă au fost strămutaţi din judeţele ţării (cu preponderenţă din zona Moldovei) în Valea Jiului pentru a da “Patriei mai mult cărbune!”. Asta era lozinca. „Directorii de întreprinderi de prin ţară trimiteau cei mai reduşi oameni. Prost să fii, să ai putere, asta conta”, ne povesteşte fostul gazetar de la ziarul „Zori noi”, Mircea Bujorescu.

Aşadar, Valea Jiului: o zonă greu de controlat, bine delimitată în spaţiu, cu puţine căi de acces, cu exploatări miniere ale căror trasee nu le cunosc decât minerii. „Ştiţi, îmi place mult ce a spus Cristian Tudor Popescu despre mine cândva: «Dacă rămânea în Valea Jiului, nici trupele NATO nu-l mai luau pe Miron Cozma de acolo». Ştia bine ce spunea. Pentru că în minele alea se lucrează de sute de ani. Pe unde ştiu eu să intru, nu ştie nimeni. Iar alţii, dacă merg acolo, mor numai pe fenomene naturale: monoxid de carbon şi altele”, ne spunea Miron Cozma într-o discuţie purtată acum câteva zile.

Siliciu+alcool+întuneric

Din iunie 1990 şi până astăzi, imaginea minerilor inspiră nesiguranţă şi teamă. Când merg la facultăţi, în Bucureşti, Cluj sau Sibiu, copiii ortacilor sunt luaţi în primire cu apelative ca „pui de miner”, „minerache” sau, în cazul fetelor – „regina huilei”. Mulţi ani, maşinile cu numere de Hunedoara nimerite în tranzit prin Bucureşti au fost claxonate în duşmănie şi purtate cu „huo” pe stradă. Ortacii au fost numiţi „şobolani”, „sclavii lui Iliescu” şi în alte feluri mai rele. Ce sunt de fapt minerii? Cum trăiesc ei şi de ce boli mor?

„S-a făcut o statistică prin 1995-1996 vizavi de gradul de cultură al minerilor. Media era 4-6 clase. Şi asta explică multe. Oamenii erau forte uşor de manipulat”, sintetizează Dorin Loiş, fost lider sindical la Mina Livezeni. Petre Aurel Mihai, fost subinginer la Mina Lonea, completează: „Pe miner îl cumperi ieftin. Faci ce vrei cu el dacă îi dai o sticlă de bere. Aşa era şi în ’90. Alcoolul era singura bucurie”. La începutul anilor ’90 a fost o explozie de bodegi şi de baruri în Valea Jiului. Daniel Timofte, fostul fotbalist originar din Valea Jiului, şi-a deschis şi el un bar în Petroşani. Pe firmă a scris „Penalty”, în amintirea penalty-ului pe care l-a ratat la Cupa Mondială din 1990, în meciul din „optimi” cu Irlanda.

Un singur orizont în faţă: pensionarea

Carol Eros, minerul „golan”, a cărui poveste am prezentat-o în ziarul de luni, îşi aminteşte că „la un moment dat, pe străzile din proximitatea minelor erau câte 20 de cârciumi şi toate pline. Atunci, orice spaţiu comercial era transformat în cârciumă pentru că aducea profit sigur”.

Dintotdeauna, minerii muncesc cu un singur orizont în faţă: momentul în care vor ieşi la pensie. Înainte de Revoluţie, dar şi câţiva ani după, pensionarea venea cu o petrecere de adio, ţinută la una dintre cabanele din Munţii Retezat. Directorii de mine se ocupau să aducă la aceste serbări şi vedetele vremii. Benor Voicescu, fostul director de la Mina Petrila, i-a adus în Valea Jiului pe Vasile Şeicaru, Ştefan Hruşcă, Nadia Comăneci şi mulţi alţii. „Nu era puţin lucru pentru un om care a trăit sub pământ să primească o medalie de la un sportiv sau de la un cântăreţ reputat”, spune Voicescu.

După serbare, amfitrionul se întorcea acasă începându-şi scurta viaţă de pensionar. Acum, ca şi atunci, puţini mineri se bucură de pensie. Silicoză se numeşte boala care-i seceră de tineri. „Vine de la praful de piatră care conţine siliciu şi care se depune pe plămâni. Betonează plămânul. Ţi-l face ca piatra. Cine are silicoză se curăţă în 5-6 ani după ieşirea la pensie”, spune Petre Vrânceanu, fost miner la Mina Valea de Brazi.

Visul ortacilor: Legiunea Străină

 

8 martie 1990 a fost ziua în care mineritul din Valea Jiului a intrat într-o nouă „eră”. Dacă o eră ţine şase ani… Greva minerilor de la Vulcan a schimbat nivelul de trai în „Vale”. Programul de lucru a fost redus, salariile şi sporurile au fost majorate, concediul de odihnă a fost extins. Minerii au declanşat greva privind peste gard în ograda altora: „Dacă cei de la Metrou primesc 10.000 de lei şi muncesc la cravată, noi de ce să nu primim?”.

În perioada 1991-1992 creşterile salariale au fost şi de 60% iar minerii aveau bani să meargă la mare şi de două ori într-o vară. O vreme, toată ţara s-a uitat cu invidie înspre Retezat. Minerii trăiau bine. Era modul Puterii de a le mulţumi pentru că „au salvat democraţia” în iunie 1990.

Constanta violenţei conjugale

„În această perioadă, datorită lui Cozma, s-a ajuns ca o femeie de serviciu de la Regia Autonomă a Huilei să aibă salariul mai mare decât o doctoriţă”, spune Nicolae Popescu, inginer la Mina Livezeni. Însă majoritatea nevestelor de mineri au rămas casnice. Nu a existat nici măcar refugiul în agricultură fiindcă în Valea Jiului solul nu este fertil. „Majoritatea femeilor de mineri nu aveau locuri de muncă. Minerul intra în mină, apoi trecea pe la cârciumă, bea şi când ajungea acasă îşi lua nevasta la bătaie. Cam asta se întâmpla zi de zi. Apoi punea muzică şi făcea copii. Mai toţi minerii au copii, şi nu unul-doi”, povesteşte Carol Eros.

Odată cu trecerea anilor, viaţa bună a oamenilor cu lămpaşe s-a transformat într-un calvar. În 1997 au fost disponibilizaţi în masă, rata şomajului ajungând de la 3,2%, cât era în 1990, la 39% sută. În lipsa altor locuri de muncă, oamenii s-au resemnat. Sau, dacă nu s-au resemnat, au plecat din ţară. Conştienţi de forţa fizică dobândită în exploatările miniere, mulţi ortaci şi-au încercat norocul în Legiunea Străină. Au fost şi câţiva care au reuşit să intre.

Miron Cozma, pe care mulţi l-au idolatrizat, a început să facă tot mai multe drumuri spre sălile de judecată. În 1997 a ajuns prima oară după gratii. „Valea” n-a mai dat niciun alt lider. Oamenii din „Republica autonomă minerească” au căutat repere. În Petroşani, Uricani, Petrila sau Vulcan au apărut bisericile neoprotestante. Sâmbăta şi duminica, foşti mineri cu neveste şi copii, îmbrăcaţi curat, merg spre adunări cu Bibliile la subraţ. „Mulţi merg la biserici pentru avantaje materiale, că se mai dau ajutoare. Sunt şi oameni care s-au pocăit cu adevărat”, spune Gigi Groza, miner-pensionar din Petrila.

Minerii se apără cu greva din ’77

 

Minerii au trăit începutul democraţiei cu o mare frustrare: se dădea mai multă atenţie grevei din ’87, de la Braşov, şi nu pomenea nimeni de revolta minerilor împotriva lui Nicolae Ceauşescu, din 1977, care a fost mult mai dură. Iar când cineva îi întreba pe mineri unde au fost în decembrie ’89 (căci în „Vale” n-a fost nicio Revoluţie, dar tot există un autobuz de revoluţionari), răspundeau tot cu o întrebare: „Dar tu unde ai fost în ‘77?”. După greva din 1977, Valea a fost împânzită şi de securişti, iar minerii se recrutau mai ales din rândul infractorilor.

La 20 de ani de la Mineriada din iunie 1990, oamenii din Valea Jiului nici nu mai ştiu câte Mineriade au fost şi confundă plecările la Bucureşti din ’90 şi ’91 cu rebeliunile de la începutul anului 1999. Nimeni în Valea Jiului nu are remuşcari că ar fi lovit pe cineva la Bucureşti. Iar cei care au lovit nu mai recunosc nimic.

Au învăţat să tacă după lecţia „Deneş Domokoş” – singurul miner care a fost condamnat pentru violenţele din 14-15 iunie 1990. Domokoş a făcut opt ani de închisoare pentru că ar fi încercat să îi taie capul lui Marian Munteanu cu o secure. Vecinii spun că „Deni baci” nu era întreg la minte, că şi-a dat foc la casă, şi că, în ultimii ani, umbla dezbrăcat prin centrul oraşului, cu securea în mână, pasămite aceeaşi pe care ar fi ridicat-o deasupra capului christic al lui Marian Munteanu. Deneş Domokoş a murit la începutul acestui an. L-a lovit o maşină în cartierul Aeroport din Petroşani. Avea 65 de ani.

„Sunt foarte mulţi oameni în Petroşani cu minţile rătăcite”, ne avertizează Mircea Bujorescu. Ni s-a confirmat într-una din serile petrecute în Petroşani, când un cetăţean mergea cu bicicleta pe mijlocul şoselei şi striga cât îl ţineau rărunchii: „What the fuck!”. În urma lui a rămas liniştea nopţii de Petroşani. De fapt, nici atât. Primăria a montat boxe pe stâlpii de iluminat şi se aude muzică modernă şi ziua şi noaptea. E frumos.

Cum a adus Miron Cozma Guvernul la Petroşani

În 1990, Benor Voicescu era primar în oraşul Petrila. Voicescu îşi aminteşte un episod petrecut la finalul acelui an, care arată adevărata forţă a lui Miron Cozma după Mineriada din iunie 1990.

„Se apropia prima sărbătoare de Sfânta Varvara în libertate (n.r. – Sfânta Varvara este ocrotitoarea minerilor). Era sfârşit de noiembrie – început de decembrie 1990. ­Ne-am adunat la Petroşani toţi primarii localităţilor din Valea Jiului pentru a vedea ce facem, că nu erau alimente în magazine şi venea Sfânta Varvara peste noi. Acolo ne aşteptau prefectul Bebe Alic şi Miron Cozma. Miron, nervos, zice: «Chem Guvernul la Petroşani, nu se mai poate!». Am crezut că glumeşte. Zice: «Să nu plecaţi, că în două ore Guvernul e aici». Pune mâna pe «guvernamental» (telefonul cu fir direct cu Bucureştiul).

Ridică pâlnia: ­«Dă-mi-l pe Iliescu!». Eu şi primarii din Vulcan şi din Lupeni ne uitam unii la alţii şi credeam că e vrăjeală, vorbeşte cu portarul sau ceva. «Domnul Iliescu, sunt Miron. Domnule, oamenii te mai iubesc aici, în Valea Jiului. Nu ştiu cât, o săptămână, poate două. Dar dacă nu asiguri tot ce trebuie pentru sărbătoarea asta, iese scandal. Deci, vreau să trimiteţi Guvernul la Petroşani, să vadă!”. Pune telefonul în furcă, după care îl ridică: «Dă-mi-l pe chelul ăla de la TVR». «Bă, cum îţi permiţi tu să dai reportaje din Valea Jiului? Vin şi te sparg, bă, eu care organizam discoteci în ’77, la revolta de la Lupeni». Închide. Zice: «Se rămâne pe loc! Se vine de la Bucureşti! Vă aduc Guvernul». După vreo două ore şi jumătate au apărut două elicoptere militare.

Au aterizat pe stadion. Era Eugen Dijmărescu, vicepremier, Ioan Ţipu, ministrul Agriculturii, Teodor Stolojan, ministru la Finanţe, Ion Popescu, ministru al Industriilor şi încă vreo două persoane. Cozma i-a luat tare din prima: «Dacă până mâine nu aduceţi alimente în Valea Jiului, nu vă mai dau niciun gram de cărbune. O să fac un stoc aici cât Parângul şi nu vă mai dau, bă, nimic!»”.

 * acest articol, scris de Cristian Delcea şi Mihai Voinea, a fost publicat în “Adevărul” din 08.07.2010

Advertisements