Tags

, , , , , ,

Forlan este mai mult decât un golgheter, Forlan este o altă poveste despre furia bună.

Diego Forlan putea să joace o singură dată pentru titlul mondial şi nu va juca niciodată. De la Roberto Baggio nu a mai existat un asemenea jucător. Nu găsesc un compliment mai însemnat.

Au fost Zidane, Ronaldo, şi ceilalţi, campionii mondiali, zeii, intangibilii, cei care vor avea o judecată de apoi a fotbalului, mai sumară, ediţie de lux, numai a lor, din care Alejandro González Iñárritu va face, desigur, un film de succes. Nu mă interesează.

Fiecare microbist cunoaşte o vrajă din care nu poate ieşi, un jucător (unul singur) despre care va crede, din copilărie până în mormânt, în ciuda evidenţelor şi trofeelor, că a fost cel mai bun fotbalist din lume. În cazul meu acesta este Roberto Baggio.

Diego Forlan vine din aceeaşi familie nobilă a celor care îşi duc echipa naţională până la câţiva paşi (de obicei unsprezece) de Everst şi apoi se prăbuşesc, epuizaţi şi sublimi, în istorie.

Când Campionatul Mondial din Africa de Sud va fi doar nostalgie complicat arhivată pe discuri minuscule, vara anului 2010 va avea chipul acestui uruguayan încruntat ca un luptător de gherilă.

Sir Alex Ferguson nu este generos, evită cuvintele mari, le foloseşte atunci când se cuvine, cât se cuvine. Când Diego Forlan a părăsit „Teatrul Viselor”, Sir Alex a spus aşa: „Are ceva dintr-un erou, fanii îşi dau seama că nu renunţă. Şi pentru asta, nu-l vor uita”. Sir Alex a spus aşa şi l-a dat afară. Sub ploile de la Manchester, Forlan a trăit cele mai proaste sezoane din viaţa lui. Fiindcă are ceva dintr-un erou, Diego a continuat să se încrunte şi nu a renunţat. Ştie cum se face.

Ca să înţelegem, trebuie să ne întoarcem într-o altă zi ploioasă, din 1991, şi să intrăm în inima unui copil de doisprezece ani care stă cu genunchii la gură, într-un hol de spital. Un copil care plânge şi promite, cum doar la doisprezece ani o poţi face, că va îndrepta nedreptăţile din lume. Sora sa, Alejandra, cu cinci ani mai mare, e la „terapie intensivă”, iubitul ei, Gonzalo, a murit în accidentul acela care a lăsat în urmă o maşină spulberată, un copac rupt şi două vieţi distruse. Alejandra a trăit şi a fost condamnată să rămână paralizată pentru totdeauna. La doisprezece ani, „terapie intensivă” ar trebui să fie cuvinte necunoscute, la doisprezece ani, „pentru totdeauna” nu înseamnă nimic. Diego, deşi este fiul lui Pablo Forlan, care a jucat la două Mondiale, în 1966 şi 1974, s-a făcut fotbalist pentru bani, mai exact pentru banii care ar fi trebuit să o ridice pe Alejandra din scaunul cu rotile şi nu au ridicat-o.

E momentul să îl ascultăm un pic şi pe Charlie Chaplin: „Am început să fac filme pentru bani. Arta a venit mai târziu. Ăsta e adevărul”. E vremea să aflăm şi că Diego Forlan nu şi-a uitat adevărul şi că banii lui se aduc acolo unde e nevoie de ei, către cei rămaşi singuri cu soarta lor blestemată. 

* acest articol a fost publicat în “Adevărul” din 11.07.2010

Advertisements