Tags

, , , , ,

Exclusiv Rodica (77 de ani) şi Flavia Coposu (85 de ani), surorile lui Corneliu Coposu, povestesc despre tentativa de asasinat produsă asupra „Seniorului“, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. Pe 14 iunie 1990, acasă la Corneliu Coposu a venit un bărbat care a anunţat că „i-am pierdut pe mineri de sub control“ şi l-a invitat să-l apeleze dacă mai sunt atacaţi.

Pentru surorile lui Corneliu Coposu, libertatea promisă la Revoluţia din decembrie 1989 a însemnat, de fapt, încă un drum cu obstacole. Privind în urmă cu două decenii, Rodica şi Flavia Coposu analizează cu sânge rece clipe care pentru ele ar fi putut însemna sfârşitul. Cele trei Mineriade din anul 1990 le-au lăsat însă în viaţă şi pe ele, şi pe fratele lor. „Ceea ce a murit atunci a fost democraţia românească” – realizează acum, la unison, cele două doamne.

Adevăratele teatre de război cu „golanii” şi cu mulţi mineri, precum şi monopolul sinistru asupra folosirii forţei au lăsat urme adânci în memoria democratică a României. Dar, dacă pentru multe milioane de români acestea sunt pe cale să se şteargă, Flavia Coposu e de neclintit: „­N-am să uit niciodată!” După 20 de ani, surorile lui Corneliu Coposu nu pot să accepte faptul că figurile crâncene ale minerilor fac parte din aceeaşi istorie în care este înscris şi „Seniorul”.

Din spatele unui zâmbet amar, concluziile par evidente. „Totul a fost provocat special că să dărâme Opoziţia şi să consolideze noua putere instalată. Asta este cert, nu se mai discută. În secolul al XX-lea, alţii au plecat în cosmos. La noi au venit minerii”, spune, cu năduf, Flavia Coposu.

„Foşti securişti şi derbedei de pe drumuri”

Dacă la nedreptăţile din anul 1947 erau prea tinere, în 1990, Rodica şi Flavia Coposu au trăit pe viu, alături de fratele lor şi de alte zeci de mii de bucureşteni, violenţe puse la cale cu aceleaşi metode bolşevice. „Prima confruntare cu minerii a fost pe 29 ianuarie. Atunci a venit clasa muncitoare să facă ordine – o armată de derbedei care a venit la noi acasă şi a început să strige tot felul de prostii la geam şi să scrie pe zid: «Coposu la cimitir, liberalii la azil!». Eu nu cred că erau mineri, bănuiesc că erau câţiva foşti securişti şi derbedei adunaţi de pe drumuri”, mărturiseşte Rodica Coposu.

În haosul scandărilor anti-Coposu şi anti-PNL şi cu forţa unei femei trecute prin viaţă, Flavia a ieşit atunci la fereastră şi a ajuns la un consens cu grupul violent din faţa casei: Corneliu Coposu nu era acasă, deci să-l caute în altă parte şi să le lase. „Le-am vorbit aproape şoptit şi, inevitabil, i-am făcut şi pe ei să coboare tonul. I-am rugat să plece şi m-au ascultat. Nu ştiu cum am putut să vorbesc cu ei”, îşi aminteşte Flavia Coposu. Cum a reuşit atunci grupul de aşa-zişi „mineri” să găsească locuinţa va rămâne, pentru surorile „Seniorului”, unul dintre secretele Mineriadelor.

„Vă daţi seama că minerii singuri nu aveau cum să descopere casa asta! Aici era şantier peste tot!” – spun femeile. Cea de-a doua „vizită” a minerilor în Bucureşti, pe 19 februarie, nu a inclus, în caietul de sarcini, o altă oprire acasă la Corneliu Coposu. S-au revanşat însă pe 14-15 iunie, la următoarea venire în Capitală, când nu au mai făcut un secret din dispreţul total faţă de ţărănişti. Despre acele zile de teroare, surorile Coposu îşi amintesc mereu cu un gol în stomac.

Nişte „pornografii”

„Totul începe în noaptea de 13, de pe la ora 22.00 – 23.00, cu nişte telefoane oribile. Nu vă pot repeta ce porcării puteau să spună la telefon. Ameninţări de tot felul şi nişte pornografii… Eu n-am ştiut în viaţa mea că limba română are aşa înjurături cum am auzit la telefon. Erau nişte voci de femei disperate, mahalagioaice, care urlau în telefon de-ţi vibra urechea”, îşi aminteşte Flavia Coposu. Rodica nu era pe 13 iunie 1990 în Bucureşti.

Flavia Coposu, sora lui Corneliu Coposu: „Cornel, dacă tu ai de gând să mori pentru patrie…”

 

„Adevărul”: Când aţi început să vă simţiţi ameninţată?

Flavia Coposu: În seara de 13 iunie. Cornel nu se simţea bine, făcuse o răceală. Eu îl îngrijeam acasă şi aşteaptam să se facă ora să-şi ia pastila. La un moment dat, era trecut de miezul nopţii, aud o frână bruscă de maşină, o bufnitură, după care plecarea în trombă. Mă uit pe geam şi văd o perdea de flăcări care curgea. În clipa aceea a sunat telefonul şi o voce de femeie a început: „Ca şobolanii o să ardeţi, mama voastră de imperialişti!”. ­Fără să-mi dau seama ce ni se poate întâmpla, am luat o pătură, Cornel a ieşit cu mine afară şi am stins focul.

Vă daţi seama ce riscam? Norocul nostru a fost că geamul era închis. Ei au aruncat sticla de benzină, s-a izbit de zid şi a curs flacăra pe geam. Dacă era deschis geamul, intra şi făcea incendiu în casă. Eu m-au speriat foarte tare şi ­i-am spus lui Cornel: „Dacă tu ai de gând să mori pentru patrie, n-ai decât să mori. Eu nu mai stau. Pentru că derbedeii ăştia or să vină să dea foc la casă”. El îmi spunea că nu trebui să mă sperii. În câteva minute a venit un prieten şi ne-a luat cu maşina de acolo.

Ce s-a întâmplat în absenţa dumneavoastră?

În dimineaţa următoare, pe 14, puţin după ora 5.00, o cunoştinţa de-a noastră, care locuia pe undeva aproape de Piaţa Rosetti, a dat telefon la noi acasă. N-a răspuns nimeni, că noi eram plecaţi, şi atunci a sunat la mine acasă, unde a vorbit cu soţul meu. I-a spus să ia legătura cu Cornel şi să nu-l lase să vină la Partid, că acolo e jale. Veniseră o mulţime de mineri şi aruncau pe fereastră mobilă, birotică, maşini de scris, de toate. Soţul meu a venit la Cornel acasă, s-a instalat şi a aşteptat acolo.

La opt dimineaţa a apărut şi o echipă de vreo 20 de derbedei, aşa-zişi „mineri”, şi au început să urle şi să bată în uşă să deschidă. Au început să dea în pereţi, să facă urât. O vecină i-a văzut şi le-a spus: „Nu vă e ruşine să distrugeţi o casă în care n-aţi pus nicio cărămidă?”. Unul dintre ei a îngheţat, a lăsat mâinile în jos şi a zis „Haideţi, bă!”. Pentru moment au plecat. Pe la ora 9.00 apare altă echipă, cu bâte şi lanţuri, şi începe să distrugă toate maşinile de pe alee. Vecinii alertaţi au început să strige să nu dea în maşini, că nu sunt ale lui Coposu. Şi aceştia au plecat.

S-au mai întors?

Cea mai distructivă a fost „trupa” a treia, care a venit cu o maşină bleumarin a Poliţiei şi cu un camion. Au coborât nişte indivizi care, la fel, au început să strige şi să forţeze uşa. Soţul meu nu le-a deschis uşa, aşa că au spart-o. Au năvălit în casă şi căutau valută. Valută şi droguri. Ei nici nu ştiau ce e aia valută. Au găurit pereţii cu ciocanele lor până se vedea cărămida. Au mers şi în pivniţă, şi în curte. Au scos toate husele de pe pat, de pe perne, au deschis toate uşile, au furat tot ce s-a putut fura. Curios, nu au furat televizorul. Nu ­l-au putut băga în buzunar. Soţul meu mi-a povestit cu lux de amănunte. El era aici şi îi privea neputincios.

Au găsit ce căutau?

Au găsit aici, în dulapul ăsta, într-o cutiuţă, nişte bomboane colorate. Şi au crezut că-s droguri. Au luat punga şi le-au aruncat afară, dar unul dintre ei, mai deştept, şi-a dat seama că erau, de fapt, bomboane. Şi s-au aplecat, le-au luat din ţărână şi le-au mâncat.

Pe soţul dumneavoastră l-au lăsat în pace?

Când să plece, pe soţul meu l-au luat în maşina Poliţiei, care a aşteptat în faţă. Din fericire, ­l-au dus la Circa 10 de Poliţie, nu la Măgurele. Acolo, el a cerut o hârtie şi un creion şi a scris tot ce s-a întâmplat.

A avut vreun rezultat?

Evident, nu i-a servit la nimic.

„I-am pierdut pe mineri de sub control”

 

„Adevărul”: Aţi ieşit pe stradă în acele zile?

Flavia Coposu: Da, pe 14, după acea dimineaţă oribilă, m-am întors acasă la Cornel. Voiam să văd cu ochii mei ce se întâmplase acolo. O imagine o ţin minte şi acum, la fel de clar. Eram la Piaţa Romană, trebuia să traversăm. Dinspre bulevard traversa un tânăr, iar din sens invers veneau trei mineri. Unul – parcă-l văd şi acum – avea un fel de ghiulea de metal, prinsă de un lanţ şi o învârtea.

În momentul în care s-au încrucişat cu tânărul, pe trotuarul pe care stăteam eu era o femeie desfigurată de ură care răcnea: «Omorâţi-l, că e golan!» Şi am văzut scena când l-au trântit jos pe copilul ăla şi au început să-l bată. Mie mi-a venit rău pur şi simplu. Cum e posibil să dai în cineva pe care nu-l cunoşti?

Aţi interacţionat cu minerii?

La metroul de la Piaţa Romană şedeau doi mineri cu cască şi legitimau pe toată lumea care cobora. Stăteau în picioare, aşa, foarte „demn”, şi răcneau: „Legitimaţiile, legitimaţiile!”. Şi lumea, de frică, le dădea legitimaţiile. În faţa mea era o doamnă în vârstă şi, până să scoată legitimaţia, unul dintre mineri îi dă un şut şi femeia cade şi se rostogoleşte pe scări. Am trecut peste mineri şi m-am repezit pe scară să o ajut. Ea tremura toată, eu şi mai rău. La Piaţa Unirii, la fel: «Legitimaţiile!». Am avut noroc, pentru că pe mine m-au lăsat în pace. Când am ajuns acasă… Nu pot să vă spun ce imagine era. Am rămas încremenită.

Minerii plecaseră definitiv?

Minerii, da. Ei nu s-au mai întors. Dar, pe la ora 17.00, după- amiaza, a apărut un individ cu o figură ştearsă. Ne-a spus: „Vă rog să nu întrebaţi cine sunt, aici vă las un număr de telefon. I-am pierdut pe mineri de sub control. Vă rog să plecaţi din casă pentru că nu vă putem garanta viaţa. Dacă rămâneţi, răspundeţi de viaţa dumneavoastră. Dacă veţi fi atacaţi iar, vă rog să daţi telefon la numărul acesta. Nu întrebaţi cine este, nici nu spuneţi cine sunteţi, spuneţi doar adresa. Şi dacă vom putea, vom sosi să vă salvăm”.

Textual vă reproduc. Nici acum nu ştiu cine a fost acel domn. Din fericire, nu s-a mai întâmplat nimic. A doua zi dimineaţa ne-am pomenit invitate la Procuratură. Sora mea se întorsese pe 15 iunie, dimineaţa, când se terminase deja balamucul. Când am intrat în holul de aşteptare, ne ia cineva foarte arogant şi foarte obraznic. Cu un aer de superioritate ne întreabă de ce am făcut o plângere. Spunea că noi suntem responsabile pentru ce au făcut ţărăniştii, pentru „Piaţa Universităţii”. În loc să ne întrebe ce am păţit, ne trata ca şi când noi eram vinovatele!

* acest articol, scris de Laurenţiu Ungureanu, a fost publicat în “Adevărul” din 13.07.2010

Advertisements