Tags

, , ,

„Adevărul“ vă spune povestea a doi ziarişti români, Dorina Băeşu şi Sorin Avram, veniţi de la Iaşi la Bucureşti în plină desfăşurare de forţe a Mineriadei, la 14 iunie 1990

Dorina Băeşu Rusu şi Sorin Avram lucrau în 1990 la „Opinia Studenţească”, ziar abia reînfiinţat. Au luat trenul de Bucureşti în seara de 13 iunie. Au asistat ca jurnalişti „de Opoziţie” la descinderea sângeroasă a ortacilor la Bucureşti. Au venit în Capitală hotărâţi să vadă ce este dincolo de diversiunile care se vedeau la Televiziunea Română „Liberă”.

Au găsit un oraş în stare de asediu, care i-a şocat şi i-a copleşit. Doina, o „revoluţionară” mereu gata să protesteze, nu a găsit tăria de a face nimic în faţa scenelor horror, iar Sorin a încremenit cu mâinile blocate în buzunare când, în jurul lui, bucureştenii fesenişti aplaudau furtunos lecţia de „solidaritate civică” oferită de ortaci.

În prezent, Dorina Băeşu Rusu are 42 de ani şi conduce fundaţia care poartă numele fostului ei soţ, politicianul liberal Horia Rusu. Sorin Avram are 46 de ani şi e freelancer în domeniul producţiilor TV.

„Adevărul”: Cum s-a născut ziarul „Opinia Studenţească”?

Dorina Băeşu Rusu: Lucrul ăsta s-a întâmplat instantaneu. În momentul în care a fugit Ceauşescu ne-am întâlnit un grup de studenţi pur întâmplător, că nu erau telefoane pe vremea aia. Eram un colectiv extraordinar. Eram peste tot pe unde se întâmpla ceva important. Făceam reportaje, interviuri, eram unde erau revolte, am început să venim şi la Bucureşti! Era singurul ziar de opoziţie din Iaşi.

Exista în Iaşi o Opoziţie bine formată?

Atmosfera, în general, era destul de fesenistă, ca să zic aşa. Era un grup de intelectuali care reacţionau la ceea ce făcea Puterea. Iaşiul e un oraş de provincie, dar nu era un oraş izolat. E adevărat, nu eram precum cei de la Timişoara, toţi în Opoziţie, dar erau câţiva. Studenţii erau cei mai mulţi, iar revista noastră avea cel mai mare succes printre ei.

De unde se informa lumea?

De la TVR şi, ca şi acum, oamenii nu prea filtrau informaţia. Credeau tot ce auzeau. Erau ziarele Puterii: „Dimineaţa”, „Adevărul”, „Azi”, care foloseau cel mai bine mijloacele de manipulare. Noi nici măcar nu ştiam cum să facem asta. Şi oamenii credeau… Erau după aşa o lungă perioadă de întuneric încât credeau aproape orice. Noi eram nişte copii, care stăteau şi gândeau…

Când v-aţi dat seama de manipulări?

Mi-am dat seama de la început, pentru că Iliescu fusese prim-secretar la Iaşi, avea o imagine relativ bună. Avea o imagine de reformator! Încă de când a apărut în noaptea de Anul Nou şi a dat mesaj ne-am dat seama, dar momentul decisiv a fost atunci când s-a hotărât să transforme Frontul în partid. Ei au spus că FSN e o structură provizorie care va conduce ţara până la alegeri. Ei cunoşteau care sunt instrumentele puterii…

Când v-aţi hotărât să mergeţi în „Piaţă”?

Eram în redacţie la „Opinia” pe 13 iunie, ne uitam la televizor la un meci. Atunci s-a întrerupt brusc, au arătat imagini din curtea Televiziunii. Era celebră replica aia: „Am şi dat, dar am şi luat”. Am văzut autobuzele incendiate… Informaţiile nu erau ca pe vremea asta, ajungeau foarte greu. Dar noi ne-am dat seama de diversiune. Şi atunci m-am hotărât să merg acolo… Am luat trenul de noapte şi am ajuns dimineaţa, pe 14 iunie. Chiar am călătorit cu un fesenist.

Ce vă spunea?

Ştiţi cum sunt discuţiile în tren cu bărbaţi. El zicea că Opoziţia e de vină, că în „Piaţa Universităţii” sunt golani. Era convins de lucrurile astea, dar nu era agresiv. Nu sărea la gâtul nostru. Dimineaţa, pe la 6.00, când am ajuns, am plecat toţi trei de la gară. Atunci am aflat că au venit minerii şi că fac ordine, că fac curăţenie. Unii erau bucuroşi, alţii erau speriaţi. Eu am auzit în metrou că erau în Piaţa Victoriei. Şi atunci am văzut scenele alea îngrozitoare. Erau maşini cu mineri, cu bâtele scoase pe geam, şi vedeam cum aduceau oameni din Piaţa Universităţii, plini de sânge, bătuţi, îi coborau şi îi duceau în sediul Guvernului, undeva în spate. Îi trânteau „claie peste grămadă” acolo…

“Erau maşini cu mineri, cu bâtele scoase pe geam, şi vedeam cum aduceau oameni bătuţi.”
Dorina Băeşu Rusu
jurnalistă

“Am luat trenul de noapte şi am ajuns în Bucureşti, dimineaţa, pe 14 iunie.”
Dorina Băeşu Rusu
jurnalistă

„Era un oraş stăpânit de mineri!”

Care era atmosfera din stradă?

Era pustiu! Şi să circuli pe stradă era un act de curaj pe vremea aia! Te opreau pe stradă să te întrebe ce faci, unde te duci. Am mers aşa, am colindat de la Piaţa Victoriei până la Universităţii, apoi la Poliţia Capitalei. Minerii erau peste tot! Oameni, v-am spus, nu prea erau, dar mineri erau peste tot. În punctele importante. Era un oraş stăpânit de mineri!

Aţi încercat să vorbiţi cu mineri?

Da. Chiar l-am cunoscut pe Miron Cozma la un an după „13-15 iunie”. Liga Studenţilor organizase o acţiune în colaborare cu Liga Minerilor, în Valea Jiului. Am fost cu el în mină. Avea o oarecare charismă, vorbea destul de bine, nu era un om prost, era un om inteligent care ştia să-şi folosească foarte bine cuvintele, era frumuşel, adică avea şi o oarecare priză la femei. El s-a folosit de calităţile lui. Putea să provoace în mineri anumite reacţii… Ştia pe ce butoane să apese. Sigur că şi lui Cozma îi plăcea să se dea mare, îi plăcea senzaţia asta de putere. Dar, până la urmă, a fost şi el folosit.  L-am întâlnit din nou în Piaţa Victoriei, în 1991, când a căzut Guvernul Petre Roman. M-au recunoscut mai mulţi atunci. A zis Miron Cozma: „Numai pe tine te ţinem aici lângă noi, pentru că ştii ce înseamnă viaţa de miner, ai fost acolo, cu noi”. M-a tratat aşa, cu un oarecare respect. Bine, ei erau de fapt, şi atunci, tot o masă de manevră.

“Eu eram foarte revoluţionară, aşa. Mă certam cu toţi. Cum fac şi acum, dar nu chiar aşa.”
Dorina Băeşu Rusu
jurnalistă

Cel mai important bărbierit dintr-o viaţă de om

Sorin Avram priveşte în urmă fără mânie

„Adevărul”: Ce v-a determinat să veniţi la Bucureşti?

Sorin Avram: La 13 iunie eram în redacţie la „Opinia Studenţească” şi ne uitam la televizor. Am văzut incendierea Poliţiei Capitalei, atacarea Televiziunii, pe Alexandru Stark şi pe Cornel Pumnea bandajaţi la cap şi jeluindu-se pe post. Mai rapidă de gură, Dorina Băeşu s-a oferit să meargă la Bucureşti şi-mi dădeam cu pumnii în cap că am fost cam mototol şi n-am percutat mai repede. Şansa mi-a oferit-o „Boierul” Daniel Condurache, redactorul-şef, care s-a opus ca Dorina să meargă singură. De regulă, nu mergeau doi reporteri în deplasare la acelaşi eveniment, nicidecum să scrie doi un text. „Unul scrie vocalele şi altul consoanele”, spunea „Boierul” despre acest obicei.

Când aţi aflat de mineri?

Am luat trenul de noapte şi, la 14 iunie, la şase dimineaţa, eram în Gara de Nord. Aici am aflat că au venit minerii şi i-am şi văzut pe primii dintre ei, în faţa Gării. Stăteau pe bordură şi citeau „Adevărul”, unul dintre ziarele violent profeseniste la acea vreme. Am luat metroul până în Piaţa Victoriei, dar Piaţa era goală. Aici m-am despărţit de Dorina şi am plecat pe jos spre Piaţa Universităţii. Maşini cu mineri treceau cu viteză în ambele direcţii, fără să pricep de ce. Unii erau ieşiţi pe jumătate prin geamurile deschise, semănau cu legionarii din filmele lui Nicolaescu.

V-a oprit vreun miner?

Apropiindu-mă de Universitate, grupurile de mineri pedeştri s-au înmulţit. Unii erau însoţiţi de soldaţi sau de politişti, dar minerii erau la comandă. Legitimau lumea pe stradă şi, uneori, după criterii numai de ei ştiute, cei legitimaţi erau bătuţi. La momentul acela nu ştiam că barba şi statutul de student erau infracţiuni. Când mi-a venit rândul la control, am scos legitimaţia de ziarist. „Eşti student?”, m-a întrebat unul. „Nu, am terminat acum un an, dar sunt ziarist la «Opinia Studenţească» din Iaşi”, am răspuns. Când au auzit de Iaşi, atitudinea lor s-a schimbat brusc. „Iaşiul e cu noi!”, a spus minerul, şi avea dreptate. Iaşiul, cu excepţia studenţilor, era un puternic bastion fesenist. Să vă mai spun ceva, pe vremea aia purtam barbă. Era la modă printre cei din generaţia mea, poate şi pentru că, numai cu câteva luni în urmă, sub Ceauşescu, barba era considerată suspectă, chit că Marx, Engels şi Lenin erau bărboşi. Însă, la 12 iunie, fără vreo motivaţie anume, am dat-o jos. Două zile mai târziu, acest bărbierit va deveni cel mai important din viaţa mea. Îmi va salva pielea de ciomegele minerilor.

Zâmbetul „tâmpit”

Aţi fost martor la violenţe.

Am văzut momente cu adevărat crâncene în jurul Poliţiei Capitalei, unde erau aduşi arestaţii. Erau coborâţi din maşini pe Calea Victoriei şi, până la intrarea în sediu, erau ţinuţi numai în ciomăgeală, în aplauzele bucureştenilor aflaţi pe trotuar. La un moment dat, când „clientul” era o femeie, un bătrân de pe margine a cerut puţină milă. Unul dintre minerii din escortă s-a făcut că-i dă un dos de palmă şi bătrânul a dus mâna la piept, s-a dat câţiva paşi înapoi şi s-a aşezat lângă un zid. Cineva a început să strige după o pastilă de nitroglicerină… Aici mi s-a părut cel mai periculos, dar nu din cauza minerilor, ci a aplaudacilor de pe margine, care sancţionau pe oricine nu se ralia veseliei generale. Era suficient să spună minerilor: „Luaţi-l şi pe ăsta!” şi gata.

Aţi aplaudat de frică?

Nu am fost în stare să aplaud, mi-am înfipt mâinile în buzunare şi, când sesizam o privire căutătoare a celor din jur, puneam pe faţă un zâmbet „tâmpit”, deşi se încrâncena carnea pe mine. Cred că i-am păcălit până la urmă.

Aţi mers prin alte zone din Bucureşti?

A doua zi, la 15 iunie, am fost în vizită la spital. Nu mai ţin minte spitalul, dar, după starea celor pe care i-am vizitat, trebuie să fi fost Urgenţă. Într-o rezervă cu două paturi erau internaţi doi fraţi bătuţi crunt de mineri. Când am intrat, se ţineau de mână, peste intervalul dintre paturi. Fratele mai mic, bătut de nişte mineri mai puţin competenţi, a avut puterea să se ridice şi să ne arate spatele: vânăt de sus până jos, nu avea niciun centimetru de piele de culoare normală. Pe acest frate îl chema Bogdan. Pe fratele mai mare, care nici nu putea să vorbească, îl chema Marian. Marian Munteanu. Abia la plecare aveam să realizez cât de mult m-a afectat teribila zi de 14 iunie. Am urcat în tren şi am văzut, undeva pe la mijlocul coridorului, doi mineri care trăncăneau la geam, cu ciomegele lângă ei. Instantaneu mi-a sărit inima din piept, deşi eram conştient că aici nu pot fi periculoşi. Nu ştiu ce căutau în trenul de Iaşi, poate se rătăciseră sau poate profitau de ocazie să-şi vadă ceva neamuri prin Moldova. M-am îndreptat spre ei, am spus „Pardon” ca să mă lase să trec, s-au dat la o parte şi unul dintre ei chiar a spus „Vă rog”. Ce chestie, „Vă rog!”.

* acest articol, scris de Ana-Maria Onisei, a fost publicat în ziarul “Adevărul” din 23.07.2010

Advertisements