Tags

, , , , , , , , , , , , , , ,

O radiografie a destinelor câtorva personaje importante în aprilie-iunie 1990. „Piaţa Universităţii“ a avut „emanaţii“ ei – străluciţi intelectuali. Mineriada rămâne o pată pentru „regimul Iliescu“, care nu-şi poate spăla imaginea de sângele celor ucişi în iunie ’90.

E greu de găsit în limbajul jurnalistic expresie mai tocită şi mai obtuză decât acest „au scris istorie”. Rarele momente când este, totuşi, adecvată pălesc în faţa folosirii stupide, în exces. Şi totuşi, între 22 aprilie, prima zi din ceea ce avea să devină fenomenul „Piaţa Universităţii”, şi 15 iunie 1990, ultima zi a celei mai sângeroase Mineriade, politicienii Ion Iliescu, N.S. Dumitru, Gelu Voican Voiculescu, minerul Miron Cozma, Darie Novăceanu, gazetarul care a transformat „Adevărul” într-un buzdugan al FSN, securiştii Constantin Ilinescu şi Nicolae Cămărăşescu, liderul studenţilor Marian Munteanu, o pleiadă de intelectuali publici, masa de „golani” din Piaţă, masa minerilor manipulaţi – toţi – chiar asta au făcut.

Au scris o pagină importantă din istoria recentă. Consecinţele Mineriadei sunt ştiute şi tragice: din prima generaţie care ar fi putut scăpa România de neocomunism, mulţi, prea mulţi, au ales să părăsească ţara unde „democraţia” se impunea cu bâta. Idealurile „Pieţei” au supravieţuit. Unele, treptat, târziu, târziu de tot, s-au împlinit.

Intelectualii s-au adaptat

Undeva, pierdut în paradisul verde al Cartierului Francez, printre vile cochete, acolo unde Strada Ghiozdanului şi Strada Penarului îşi dau întâlnire ca în prima zi de şcoală, Adrian Cioroianu priveşte în urmă cu o melancolie calmă. Studentul care a fost a ajuns un istoric stimat, un publicist redutabil, un politician liberal entuziast şi criticat. Ca ministru de Externe a bătut palma şi cu Regele Spaniei, şi cu Costică Argint. Când vine vorba despre Piaţa Universităţii, abandonează rigorile diplomatice şi ne invită să căutăm răspunsurile mai degrabă la Moscova decât la Bucureşti.

Stelian Tănase vorbeşte despre Piaţa Unviersităţii ca despre un tatuaj pe suflet. E o deznădejde nefiltrată în fraza aceasta, ca în cărţile sale de demult, ca în „Acasă se vorbeşte în şoaptă”: „Nu am mai văzut niciodată 50.000 de oameni plângând”.

Horia-Roman Patapievici nu-şi poate reprima luciditatea: „Ion Iliescu a pus ţara pe un macaz greşit”. Ana Blandiana e încă fascinată de minunea Balconului şi încă oripilată de barbariile acelui început de vară, acelui sfârşit de lume: „A lovi o femeie însărcinată nu este un act politic”. Intelectualii au mers mai departe, fără să uite.

În 1996, un „emanat” al Pieţei Universităţii, Emil, a găsit cheia către Cotroceni, apoi speranţele au început încet să fie învinse de Securitate, după cum s-a lamentat profesorul Constantinescu, să fie înlocuite de greaţă şi de resemnare.

O groaznică icoană

Marian Munteanu a rămas o enigmă: o ţară întreagă a tresărit când, în preajma alegerilor electorale din anul 2000, a fost văzut în compania lui Virgil Măgureanu, fostul şef al Serviciului Român de Informaţii. Marian Munteanu nu a reuşit să răspundă întrebărilor venite de la ziarul „Adevărul”. A fost prea ocupat şi, când se decisese să o facă, a căzut pradă inundaţiilor, undeva în comuna Pucioasa. Deocamdată, a renunţat: „Istoria poate să aştepte!”. Rămâne însă interviul tulburător pe care ni l-a acordat fratele lui Marian, Bogdan, şi mai ales rămâne fotografia în care o mamă stă, într-un înfiorător salon de spital românesc, la căpătâiul fiilor ei bătuţi, cu o bestialitate de epocă de piatră, de cei veniţi din adâncul pământului. Rămân plămânul perforat al lui Bogdan şi sângele încă neuscat din barba hristică a lui Marian, o groaznică icoană din iliescianismul timpuriu.

Marian Munteanu a fost închis în vara lui 1990, e vara despre care Nae Caranfil spune tot ce era de spus: „Era cald şi era trist şi din când în când se mai făcea câte o manifestaţie anemică pentru eliberarea lui Marian, care se termina aşa, cu un fel de milogeală, pe la o bere”.
Virgil Măgureanu, în schimb, nu spune nimic. A evitat permanent dialogul: „Credeţi că eu nu ştiu să citesc? Credeţi că eu nu înţeleg ce faceţi voi acolo (n.r. – la „Adevărul”)? Uitaţi numărul meu!”

Darie nu regretă

Darie Novăceanu a condus ziarul „Adevărul” în cea mai sinistră perioadă din istoria lui, între ianuarie 1990 şi martie 1991. A orchestrat campanii abjecte de manipulare pro-FSN, culminând cu acea pagină albă de la 20 mai 1990, ziua alegerilor, când Novăceanu a ordonat să se scrie doar sloganul Frontului: „Avem nevoie de linişte, oameni buni!”.

După ce şi-a împlinit misiunea faţă de „democraţia originală”, Darie Novăceanu a fost răsplătit cu un post de ambasador în Spania. În prezent locuieşte la Madrid, are 73 de ani, scrie texte lungi şi haotice pe blogul personal, detestă „Adevărul” de acum şi declară senin: „Nu regret absolut nimic!”, după care închide telefonul. Şi academicianul Răzvan Theodorescu, cel care conducea în 1990 Televiziunea Română Liberă, a fost protejat de „regimul Iliescu”.

Nae trăia un sentiment curat

La o judecată sumară, Nae Caranfil poate spune că serile trăite în Piaţa Universităţii au fost cele mai frumoase din viaţa lui. Întors din Belgia, unde evadase din ceauşismul târziu, Nae s-a întors la Bucureşti îmbătat de iluzii şi a sfârşit prin a desemna sufrageria apartamentului părintesc „zonă liberă de neocomunism”. Şi în familia Caranfil a avut loc acelaşi conflict între generaţii cu viziuni politice diferite. Nae şi sora lui erau tineri, ei aveau iubirea, ei aveau speranţe. Se opuneau şi ei cum puteau simpatiei feseniste a părinţilor. „Îi aplaudam ironic”, se amuză, două decenii mai târziu, regizorul filmului „Filantropica”.

Nae a vorbit de la Balconul Universităţii, l-a făcut pe Iliescu de râsul Pieţei, s-a îndrăgostit de o studentă, a condus-o la cămin, au băut împreună Pepsi şi, pentru puţin timp, a fost bine. Fata s-a întors însă la vechiul ei iubit, iar Nae, un „Romeo” disperat, ca să o destabilizeze emoţional şi să o arunce în incertitudine sufletească, a vorbit fulminant din Balcon, condamnând România întreagă, care şi-a „întors faţa către vechiul ei amant, comunismul”. Ţara toată era o dramă şi, în tot timpul ăsta, Nae trăia un sentiment curat. Aşa, miop şi îmbrăcat în blugi, Nae Caranfil a scăpat de mineri, ba chiar la 14 iunie, crezându-se invizibil, da, chiar aşa, a luat prânzul pe terasă, la „Minion”, apoi viaţa i-a mers înainte şi nu i-a bătut niciodată filmele.

Paţurcă şi titlul de erou

Cristi Paţurcă a venit în Piaţa Universităţii la 25 aprilie 1990, dar o parte din el nu a plecat de acolo niciodată. După ce a privit în ochi, de la Baricada de la Inter, o Revoluţie sângeroasă, soarta l-a adus la Balconul Universităţii din Bucureşti chiar de la începutul „Golaniadei“. Deşi, iniţial, în interes de serviciu, din spatele unei staţii de amplificare care făcea ca discursurile intelectualilor să răsune în toată Piaţa, Paţurcă şi-a dat seama că acolo, alături de miile de tineri care învăţau să spună „nu“, era şi locul lui. „Nu eram de acord cu comuniştii, nici cu Iliescu şi Roman. Am zis: «Stai, bă, că eu ştiu să cânt!». Şi am cântat!“, îşi aminteşte Paţurcă. Acesta a fost începutul, pentru că, în scurt timp, cu ajutorul unui imn simplu şi sincer, trubadurul „golanilor“ a devenit idolul „Kilometrului zero al zonei libere de neocomunism“.

După aplauzele târzii şi distincţiile formale pe care le-a obţinut în cei 20 de ani de democraţie, Paţurcă s-a retras la sanatoriul de la Drajna (Prahova), unde, bolnav şi sărac, a pus punct ultimului paragraf din cartea sa de memorii, „Mi-e greu titlul de erou“. „Acum pot să mor liniştit“, spune Cristi Paţurcă şi pare resemnat. Îi e de-ajuns, poate, că va rămâne „golan post-mortem“. ; Laurenţiu Ungureanu

Barba lui Gelu

Gelu Voican Voiculescu a fost decisiv în hotărârea de a-i omorî ca pe nişte animale sălbatice pe Elena şi Nicolae Ceauşescu. Tot lui i-a revenit sarcina de a-i îngropa pe Ceauşeşti. A fost vice-prim-ministru în Guvernul Roman. La Mineriada din 18-19 februarie 1990, antifeseniştii l-au luat de barbă şi erau gata să îl „debarce” din Palatul Victoria, aruncându-l de la balcon.

Excentricul Gelu purta un automat cu el şi a recunoscut, într-un interviu publicat astă-primăvară de „Adevărul”, că „era un fel de teribilism”, fiindcă îi plăcea enorm modelul respectiv de armă. La alegerile din 20 mai 1990, Gelu Voican Voiculescu a fost ales senator FSN de Buzău, funcţie deţinută până în anul 1992. După alegerile din ’92, Gelu Voican Voiculescu a fost „relocat” în diplomaţie, fiind ambasadorul României în Tunisia şi în Maroc. Fostul preşedinte îl ţine încă aproape, la Institutul Revoluţiei Române.

Apărare cu fizionomia

Rolul lui Gelu Voican în evenimentele din 13-15 iunie 1990 este la fel de controversat. Liviu Petrina, fost secretar general al PNŢCD, îl acuză că a participat direct la devastarea sediului acestui partid istoric, fapt pe care i l-ar fi confirmat Voiculescu personal, la 14 iunie 1990. Şi fostul ofiţer de securitate Nicolae Cămărăşescu îi impută lui Gelu Voican că a condus asaltul asupra sediului ţărăniştilor şi că ar fi renunţat, în acest scop, la celebra sa barbă. Fostul fesenist se apără aşa: „Prostii! Domnule, eu sunt chel, eu am anumite trăsături şi mă ştie toată lumea, nu pot să apar necunoscut. Nu îmi permite fizionomia”.

Roman, la dreapta

„Emanat” al Revoluţiei, Petre Roman a fost premierul României până în toamna lui 1991, când a fost dat jos în urma unei alte Mineriade. Fostul premier a mărturisit că stabilise împreună cu Iliescu următorul scenariu pentru dimineaţa zilei de 14 iunie: preşedintele să le mulţumească minerilor şi să îi trimită acasă. Roman nu ştie să explice de ce, în loc să procedeze aşa, primul „emanat” i-a îndemnat pe mineri să se îndrepte către Piaţa Universităţii, „pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră”.

Deşi Guvernul pe care l-a condus a marşat iniţial pe teza „legionarilor” din Piaţă, Roman a ajuns la aceleaşi concluzii cu Opoziţia din 1990: minerii nu au venit spontan, nu au existat arme şi droguri printre „golani”, sau, aşa cum spune fostul premier, „acestea au fost induse”.

Vocaţia de liberal

După ce a fost înlăturat de la Putere, Roman a pus bazele Partidului Democrat (intitulat iniţial PD/FSN). A mai fost ministru de Externe al României, preşedinte al Senatului, însă din 2001 a ieşit din prim-plan. Atunci a pierdut controlul Partidului Democrat, în favoarea lui Traian Băsescu. Mai nou, Petre Roman, vechi şi înfocat om de stânga, a trecut la dreapta eşantionului politic. Şi-a descoperit vocaţia de liberal şi s-a înscris în PNL.

Pionii din Vale

Nicolae Cămărăşescu şi Constantin Ilinescu au fost oamenii de încredere pe care Puterea îi avea în Valea Jiului acum 20 de ani. Primul fusese ofiţer de contraspionaj la Securitate până în mai ’90, moment în care s-a întors ca inginer la Mina Aninoasa. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul”, Nicolae Cămărăşescu a recunoscut că, imediat după Revoluţie, îl recomandase pe tânărul inginer Constantin Ilinescu, tot de la Mina Aninoasa, noilor structuri ale Puterii şi că împreună au mobilizat minerii din Valea Jiului în ziua de 13 iunie 1990.

Nicolae Cămărăşescu este cel care i-a condus pe ortaci la redacţia ziarului „România liberă”. După plecarea minerilor din Bucureşti (15 iunie), Cămărăşescu şi Ilinescu au format o brigadă de câteva sute de mineri cu care au rămas câteva zile într-o unitate militară din Bucureşti.

Decăderea

Cei doi au fost anchetaţi în „Dosarul Mineriadei”, dar în 2009 au primit neînceperea urmăririi penale. În prezent, Nicolae Cămărăşescu (56 de ani) trăieşte în condiţii foarte modeste într-un sat izolat din judeţul Dolj, în timp ce Constantin Ilinescu (50 de ani) a emigrat în America în urmă cu aproape un deceniu, tocmai când procurorii începuseră să intensifice cercetările. Este şofer de camion în Illinois, crede că Mineriada a fost „un bullshit” şi rezumă visul american la aceste cuvinte: „Dacă poţi să munceşti ca un bou 24 de ore într-o zi, eşti «ready» pentru America aia mare! Dacă nu, nu”. ; Mihai Voinea

Misteriosul N.S. Dumitru

N.S. Dumitru, impenitent ideolog leninist, a fost considerat o „eminenţă cenuşie” a FSN. Documentele descoperite de reporterii „Adevărul” arată că el a avut sarcina de a folosi masele de muncitori pentru a „degaja” Piaţa Universităţii, la 13 iunie 1990, misiune împlinită parţial. Într-o declaraţie dată Procuraturii, Mihai Chiţac, fost ministru de Interne, îl acuză pe N.S. Dumitru că a sabotat planul iniţial pentru a permite intervenţia în forţă a minerilor.

Varianta lui Chiţac

Chiţac susţine că el a fost tras pe sfoară de ceilalţi fesenişti, care încercau să scape de el, din pricina imaginii proaste pe care o avea în urma implicării sale în Revoluţie. În prezent, Mihai Chiţac este încarcerat la Penitenciarul-Spital Jilava, unde ispăşeşte o pedeapsă pentru morţii Revoluţiei de la Timişoara.

N.S. Dumitru a ieşit din prima linie a politicii româneşti, trăieşte astăzi într-un cartier bun al Capitalei şi refuză dialogul, pedalând pe argumentul vârstei înaintate (79 de ani), baricadându-se în spatele problemelor de sănătate: „Am un preinfarct. Lăsaţi-mă în pace!”.

Cozma, în pat cu duşmanul

Miron Cozma a făcut aproape zece ani de puşcărie, dar nicio zi pentru Mineriada din 13-15 iunie 1990. Anul 2010 îl găseşte căsătorit cu o „golancă”, avocata Monica Mihaela Ionescu, nelipsită în serile cu muzică şi libertate din Piaţa Universităţii. Fostul „Luceafăr al huilei” locuieşte în casă cu socrul său (fost securist minor), vrea să devină preşedintele României şi să se bată „parte în parte” cu actorul american Steven Seagal (care nu vrea să se bată cu el), crede că e spionat din cutiile albe agăţate de stâlpi, s-a autoconvins că, de fapt, el a fost un susţinător feroce al „Kilometrului zero” şi că, în general, e fără de pată în istoria Mineriadelor. Miron e încântat de abilităţile sale de karatist. Interviul cu domnul Cozma poate fi, câteodată, un sport sângeros: „Bă, vreţi să vă arăt că ridic piciorul peste capul vostru fără să vă ating? Pot!”. Nu l-a ridicat.

Opera poetică

Totodată, Miron Cozma lucrează fervent la opera sa poetică, o trilogie în versuri cu rimă albă, cu care vrea să bată la porţile nemuririi literare.

Reproducem, pentru o mai bună înţelegere, câteva versuri mai de tinereţe ale poetului Cozma: „E momentul, domnule Romică / după atâta vreme să îţi spun /că acum un an, erai un lider fără frică / după care ai cedat şi… Noroc Bun!”. Această poezie satirică, dedicată liderului sindical Romeo Bejan, a fost publicată de Miron Cozma, acum 11 ani, în ziarul „Matinal” din Valea Jiului.

Ion Iliescu încă le mulţumeşte minerilor

La 80 de ani, preşedintele de onoare al Partidului Social Democrat, Ion Iliescu, îşi începe zilele la biroul său din strada Atena. Despre Mineriadă, omul în spatele căruia s-au pus toate relele României din ultimul deceniu al secolului trecut nu are nimic nou de spus. Iliescu gândeşte determinist, aşa cum gândea şi Marx istoria. Pentru el, „14 iunie” e consecinţa actelor cu tendinţe „legionare” din 13 iunie, ziua-cheie.

Aşa e, 13 iunie este ziua-cheie, numai că „Adevărul” a demonstrat, cu mărturii, cu documente, cu imagini, că „vandalii” care au atacat instituţiile „timorate” ale statului au fost, de fapt, oameni căzuţi victime ale unei diversiuni feseniste. În faţa evidenţelor, Ion Iliescu se enervează şi revine la „marginalii şi anarhiştii ordinari” din 13 iunie, închizând cercul. Ion Iliescu e de neclintit din poezia pe care o recită de două decenii despre „13-15 iunie”. Susţine aberaţii – „Minerii pur şi simplu au pus mâna pe un tren şi au venit cu el” – şi face o singură concesie realităţii, recunoscând că organizaţiile locale ale FSN i-au sprijinit pe mineri să ajungă la Bucureşti. După douăzeci de ani, încă e convins că „minerii au dat un exemplu” şi că „meritau mulţumiri”. În plus – spune el – „ar fi fost nefiresc să îi întorc din drum, ce-ar fi zis oamenii ăia?”.

* acest articol, scris de mine, a fost publicat în “Adevărul” din 29.07.2010

Advertisements