Tags

, ,

În democraţie, toţi au avut o şansă, cu excepţia ospătarilor şi a curvelor, care au avut mai multe.

Şefia românească este, orice s-ar spune, specială. Şeful român îşi asumă întotdeauna răspunderea. A-ţi asuma răspunderea înseamnă a spune aşa: „Îmi asum răspunderea”. După aceea – mister, vid. Dacă se va întâmpla să fie demis – pardon!, dacă i se acceptă cererea de a „se ocupa îndeaproape de unele proiecte perso­nale” -, şeful nu trebuie să-şi facă griji. Circuitul şefilor în natură este, cum se şi cuvine să fie, limitat. Va găsi cu siguranţă o altă organizaţie care să profite de vasta sa experienţă în arta imposturii.

Există întâi, de toate, şeful care „se implică activ”, cel care îşi aduce, aşa cum sublim de imbecil se spunea înainte, aportul, cel care pune umărul la clădirea unei companii de succes. Este ubicuu şi omniscient, un mic zeu cu priză la dame şi juni mai slabi de înger, pozează permanent în bărbat providenţial, fie şi la nivelul asociaţiei de locatari. Indiferent de rezultatele (de obicei catastrofale) ale managementului său, va continua să fie admirat, fiindcă nu e „ca ăilalţi”. „A pus osul”, a fost alături de prostime.

Şeful „office” nu poate îmbrăca, sub nicio formă, costume ieftine. Vinerea, pentru un plus de prospeţime şi naturaleţe, poartă cămăşi cu rechini, crocodili şi alte vieţuitoare sălbatice, toate mici, sau cu jucători de polo pe iarbă, şi ei în miniatură. E nedespărţit de „gadgeturi”, separat de vulg de un birou transparent şi impozant. Nu există date certe asupra activităţii sale, însă se pare că „ia decizii”, ceea ce este, fireşte, foarte important şi extrem de solicitant. Şeful „office” posedă, în ciuda răutăţilor care se spun pe seama lui, o calitate fundamentală: are dosul tare. Călit în zecile de ore de şedinţe, şeful „office” e un client pierdut pentru clinicile care tratează fisurile anale şi hemoroizii.

Şeful isteric merită, şi el, câteva rânduri. Imun la argumente logice, şeful isteric îşi bazează stăpânirea primitivă pe pumni în masă, braţele capabile să descrie, energic, mişcări ample şi vocea de precupeaţă furată la cântar. Are credinţa nezdruncinată că toţi subalternii sunt nişte imbecili şi că trebuie ţinuţi din scurt, fiindcă, după cum ştim şi din înţeleptele noastre proverbe, altfel ţi se urcă în cap. La prima schimbare de roluri, şeful isteric pus să întreprindă ceva, orice eşuează zgomotos.

Şeful provincial are un „ce” aparte. Întotdeauna transpirat, înspăimântat de sosirile inopinante de la „centru”, cunoaşte perfect arta transformării instante din leu în mieluşel, ceea ce îl face ridicol şi, uneori, simpatic.

O menţiune specială merită şefuţul, aspirantul, pupilul, cărăuşul servietei. Carieră frumoasă face şi şeful-tampon, marioneta, la mare căutare, mai ales în aceste vremuri grele, de criză.

România, chiar şi condusă aşa, de la cârciumă, de „jucători”, e o ţară minunată, fiindcă e o ţară de şefi şi fiindcă şeful, aşa cum e bine să învăţăm din vreme, are întotdeauna dreptate. Infailibil şi indispensabil, el trebuie să aibă o infinită gamă de privilegii. Altfel nu se poate, unde am ajunge?! În ceea ce o priveşte pe „şefa”, eh, cu ea e altceva…

* Am publicat acest articol în “Adevărul” din 01.08.2010

Advertisements