Tags

, , , , , ,

„Lionel Messi e tot o răzbunare. E răzbunarea tuturor celor mai talentaţi şi mai ghinionişti decât el, a celor care nu vor străluci niciodată pe «Camp Nou», a celor care au sfârşit pe şantiere, în gheretele paznicilor de noapte, în căsnicii oarecare şi în nostalgii premature. Lionel Messi nu e un fotbalist aşa cum nu a mai fost niciunul înainte. Nu. Lionel Messi e fotbalistul care vor să fie toţi copiii, la început, înainte să crească şi să uite”.

Fiindcă am scris rândurile acestea în aprilie 2010, fiindcă mai cred în ele şi fiindcă Lionel Messi a jucat mizerabil la Mondial, datorez încercarea unei explicaţii.

De ce a fost Leo doar umbra jucătorului de la Barcelona? Argumentele tactice sunt previzibile. Fără Xavi, Messi e obligat să îşi poarte singur de grijă, îşi pierde libertatea şi e incapabil să controleze acest vid, ca un pilot de război condamnat la banale curse de linie. Iar Argentina nu a fost o echipă, a fost o vitrină unde vedete din toate lumea şi-au expus ego-ul. Curatorul acestei expoziţii suprarealiste, Maradona, nu a fost un antrenor, a fost un călugăr ţicnit care, fiindcă a fost atins cândva de mâna lui Dumnezeu, păstrează dreptul divin de a împărţi amulete, îmbrăţişări şi nedumeriri.

La mijloc e, totuşi, ceva mai lumesc. S-a văzut, fără să se înţeleagă: Tevez, Di Maria, Veron, Aguero i-au pasat zgârcit lui Messi. Găsim aici egoismul jucătorului excepţional (care nu acceptă că geniul se poate ascunde în altul) şi începutul de răspuns adevărat.

* Am publicat acest articol în “Adevărul” din 17.07.2010

Advertisements