Tags

, , , , ,

Noi, ultimii copii ai dictaturii, nu am fost condamnaţi nici la Podu Iloaiei, nici la Aiud. Noi nu am avut niciodată de ales între Hitler şi Stalin, noi am avut de ales între Pepsi şi Coca-Cola. Noi nu am turnat la Securitate şi nu ne-am întrebat niciodată dacă „de-aia am murit noi la Revoluţie”. Alţii au pătimit şi s-au înălţat înainte. Am crescut în blocuri urâte, pe care numai nostalgia le salvează, printre Dacii ruginite şi centrale termice pe care cretele colorate desenau, strâmb, porţi de fotbal. Castani erau încă în curţile şcolilor lungi, cum şi sufrageriile erau încă sufragerii.

Noi nu am trăit ceaţa aceea, ceaţa care nu ştiai dacă e înăuntru sau afară. Noi nu am ieşit din comunism ca din închisoare, fetele acestor ani nici măcar nu ştiu umilinţa verbului „a remaia”. Nu e deloc puţin, dar nici destul nu e. Noi suntem primii care am învăţat ce înseamnă (cât înseamnă) un HC 90. Cu atât mai tristă şi mai normală e fuga de lume şi în lume. Cei mai buni dintre noi au plecat şi vor mai pleca. Generaţia aceasta trebuia să reuşească aici şi va reuşi acolo.

Noi am purtat chei de gât, aşa cum purtăm acum ecusoane pe care sunt scrise pompos meserii care nu există. Viaţa nu încape, însă, între două şnururi.

România îşi pierde cea mai importantă resursă – aceasta, tineretul educat. E târziu. O generaţie nouă se desparte de o ţară veche. Va pribegi, desigur, şi, în subteranele sufletului, va spera, în zadar, să se întoarcă. Aici urmează un „dacă”. Iar, în istorie, „dacă” are prostul obicei de a nu rezolva nimic.

Cu timpul, acasă, cel mai frumos cuvânt din limba română, nu mai e un loc; cu timpul, acasă devine un timp. Acasă e atunci. Iar noi vom afla asta prea devreme, când – banal paradox – va fi, deja, prea târziu.

* Am publicat acest articol în “Adevărul” din 24. 08. 2010

Advertisements