Tags

Despre Viorel Ilişoi se spune că este cel mai bun reporter român şi se prea poate să fie aşa. Povestea lui începe unde se termină lumea, într-un sat din Botoşani, botezat absurd Tudor Vladimirescu, căci, serios acum, ce treabă are pandurul cu Moldova? Povestea lui nu încape într-o pagină de ziar, oricât ne-am străduit noi azi să scriem concis şi exact despre iadul care erau casele de copii din vremea dictatorului răposat.  Ştiţi, stimaţi cititori, cum doare când ai zece ani, eşti bătut cu o coadă de mătură din lemn de fag şi nu e acolo mamă care să te ţină în braţe şi să îţi şteargă lacrimile? Nu ştiţi.

Viorel Ilişoi a descoperit cărţile într-un cămin din Truşeşti care găzduia trei sute de băieţi, aproape toţi singuri pe lume. Cărţile l-au ţinut cu mintea întreagă când acolo, la Truşeşti, a văzut ce un copil nu trebuie să vadă niciodată: moarte şi viol. Şi dacă vă întrebaţi cui trebuie să mulţumiţi când îl citiţi pe Viorel Ilişoi, răspunsul este: Mihaelei, dragostea lui din clasa a treia şi a patra (într-a cincea s-au iubit de la distanţă, erau despărţiţi de un perete – el era la A şi ea era la B).

Şi tot au rămas atâtea de spus şi vor mai rămâne: Viorel Ilişoi a fost primul ziarist român care, după Revoluţia care nu a fost Revoluţie, a făcut puşcărie pentru calomnie (cea mai frumoasă zi nu a fost la început, cea mai frumoasă a fost ziua a noua, când soţia a venit în vizită şi i-a adus sarmale). A fost închis fiindcă l-a jignit pe directorul Casei de Cultură din Botoşani asemuindu-l cu Saddam Hussein, ceea ce a atras, de ce să nu spunem, şi un mini-scandal diplomatic. A scris ce a scris fiindcă directorul ăsta mutase cărţile la subsol, să le roadă şobolanii, şi în locul Bibliotecii a deschis buticuri care comercializau bonfaiere. A stat în celulă cu un sirian, s-a dat pe lângă el cu drepturile omului, atunci a mâncat el prima dată curmale şi smochine. A fost textier pentru o formaţie rock la un regiment de vânători de munte din judeţul Alba. A dormit în gara din Botoşani cu boschetarii, cu capul pe un gemantan de volume de poezie, ceea ce i-a atras şi o curioasă apostrofare din partea unui miliţian: „Bă, poetule!”.

Hombros – aşa se numesc aclamaţiile care înconjoară toredarorii triumfători în coride. Acum, la 42 de ani, Viorel Ilişoi este un om care a găsit în cuvintele care compun ziarele, ca şi cărţile, un sens şi o viaţă. Un toreador care a luptat fără profit, adică elegant şi just, cu o soartă nenorocită. A făcut cândva lupte greco-romane, a fost şi vicecampion naţional, dar a renunţat căci era lipsit de orice răutate. Îşi trântea adversarii la podea cu blândeţe. Aşa face şi acum. Învinge ceilalţi reporteri în texte fără cusur, fără să vrea. Viorel Ilişoi este un om care trăieşte şi scrie frumos, fără premeditare Primeşte toate aceste hombros cu modestia celui care a luptat cândva cu Moş Băşinuţă, un gardian ridicol care, aşa cum îi spune şi renumele, se propulsa cu propria-i energie eoliană, cu Moş Portocală, un chel, un ăla, care îi bătea în fiecare seară şi tot în fiecare seară spunea că nu bate copii, ci pijamale.

Umil, închei ca Flaubert, care găsea că e caraghios, dacă nu inutil, să tragi concluzii.

Advertisements