Tags

, ,

Simion Avram, cel mai îndrăgit comic al circului românesc, a trăit în acelaşi timp două vieţi, ambele ca-n filme. Ultima cădere a cortinei l-a aruncat într-o lume fără magie, pe care nu vrea s-o înţeleagă. Pentru clovnul Siminică, vraja circului s-a rupt, iar în locul ei au rămas doar părerea de rău că totul s-a terminat prea repede şi o banalitate care îl înfioară.

„Viaţa de după cortină e dureroasă”, spune Simion Avram (74 de ani) şi pune punct. După aplauzele care încă şi-au păstrat ecoul, după zâmbetele furate din toate colţurile lumii şi după tribunele aglomerate cu spectatori, artistul a rămas singur într-un spectacol adevărat, fără regie şi fără reflectoare. Într-o linişte străină, prea departe de agitaţia din cupola circului, se desfăşoară nefiresc viaţa fără farduri a clovnului Siminică.

Artistul trăieşte mai mult din amintiri, dezamăgit într-un apartament modest, pe o stradă sugrumată de zgomotul maşinilor accelerate nervos şi de problemele cotidiene ale unor oameni prea morocănoşi să-şi aducă aminte cum arată un zâmbet. Siminică a pierdut numărul celor care, timp de aproape şase decenii, i-au mulţumit pentru că le-a descreţit, gratuit, frunţile.

Finalul spectacolului este însă mereu trist. Clovnul Siminică a rămas, încărunţit, în spatele scenei, cu ridurile şi decepţiile celui care împarte zâmbete şi nu păstrează nimic pentru el. Lume, lume, citiţi incredibila poveste a celebrului comic Siminică, omul care a creat comedia şi a dăruit-o tuturor cu zâmbetul pe buze, ascunzând, în spatele machiajului, nenorocirile unei vieţi fără umor!

La 7 ani, primul număr de contorsionism

Când Siminică începe să povestească, nu ştii dacă asculţi sau nu un basm. Viaţa lui este o încercare fantastică de a continua, de a nu renunţa. „Părinţii mei lucrau tot la circ, dar nu erau artişti mari. Erau săraci şi aveau doi copii. Locuiau într-o fostă cuşcă a leilor, pe care au primit-o pentru că animalele au murit. Acolo m-am născut eu, într-o fostă cuşcă de lei”, spune artistul, conştient că din acel vagon de circ nu a evadat niciodată.

Siminică a crescut sub cupola circului, în culise, înconjurat de artiştii şi aplauzele de care s-a îndrăgostit imediat. A început să-i imite, ca orice copil, pe eroii săi de pe scenă şi să viseze să fie ca ei. „Când mă jucam, de fapt îmi rupeam oasele. Eram copil şi nu mă ajuta nimeni, dar la 7 ani am avut primul număr de contorsionism. Singur l-am făcut, dintr-o joacă”, îşi aminteşte Siminică, iar în glas se simte fiorul poveştii despre prima dragoste.

Siminică devenea, treptat, eroul scenei circului Bercuini din Capitală. Regula era simplă: el zâmbea, publicul zâmbea, după ce se trăgea cortina se întorcea în aceeaşi rulotă veche, iar a doua zi zâmbea din nou.

„Aşa am fost obişnuit să trăiesc, mai mult pe scenă. Acolo e singurul loc în care nu contează ce probleme ai. Când te aplaudă lumea nu mai simţi nimic, refuzi orice numai pentru aplauzele alea. Aşa m-am hrănit eu! Şi asta chiar dacă în spatele scenei dormeam în mizerie”, îşi aminteşte artistul. Publicul l-a răsplătit mereu pentru talentul său şi l-a transformat în cel mai cunoscut comic al circului românesc, iar gazetele, a căror cerneală nu se consumă niciodată, au ţinut isonul succesului său.

„În fiecare zi se scria în câte un ziar despre echipa noastră. La un moment dat nu mai aveau ce să scrie şi au scris atât «Siminică e Siminică»”. Orice alt comentariu ar fi fost redundant.

Sora lui a murit în faţa a 3.000 de spectatori

Spectacolul lui Siminică nu a reuşit însă să învingă adevăratul spectacol al vieţii, cel cu probleme şi lacrimi, dar spectatorii egoişti nu sunt niciodată interesaţi de momentele grele din spatele scenei. Artistul ştia însă că, deşi sufletul lui nu era mereu pe scenă, tulburat de farsele vieţii de după cortină, spectacolul trebuie mereu să continue.

„Sora mea a murit în faţa a 3.000 de spectatori la Râmnicu Vâlcea. S-a rupt trapezul, iar ea a căzut de la 15 metri. Era însărcinată în trei luni. Peste o săptămână am avut şi eu spectacol exact în acelaşi loc.” Scena îl aştepta să împartă zâmbete şi comedie, chiar dacă el avea numai lacrimi. Siminică şi-a pus masca şi a meritat, din nou, aplauze.

„Orchestra parcă ştia ce necazuri aveam. Mi se părea că numai cu tristeţe şi patimă cântă. Şi spectacolul s-a ţinut. Când a murit fratele meu, eu eram în mijlocul altui spectacol. La fel s-a întâmplat şi cu părinţii mei. Îmi dădeau lacrimile când mă gândeam, dar eu râdeam. Lumea nu trebuie să ştie niciodată de necazurile tale”.

“Eu eram un clovn frumos. Nu eram vopsit precum cei de acum şi nu se speria nimeni de mine. Eram un om cu harul comediei.”
Siminică
artist de circ

Dragostea în vremea circului

Când spui „circ”, oricine se gândeşte la acrobaţii complicate şi la artişti care mereu reuşesc să descreţească frunţi. Nimeni nu calculează însă sudoarea cu care sunt create aceste figuri imposibile.

„În 1978, şi eu am căzut de la 13 metri. Mi-am rupt piciorul, ambele mâini şi patru coaste. După trei luni, am revenit la acelaşi trapez. Nu mi-a plăcut niciodată să mă menajez. Am dat cu mine de pământ, am tras, am muncit mereu. Acum se vede asta în durerea din oase”, spune Siminică.

După multe spectacole şi după mai multe valuri de aplauze care nu se mai opreau, Siminică îşi dă acum seama nu ar fi putut câştiga atâtea zâmbete dacă nu l-ar fi câştigat pe unul anume, cel al soţiei sale. Alături de ea, a înţelege pe jumătate spectacolul circului înseamnă mai mult decât a-l înţelege în întregime.

Pasiunea care nu moare

Siminică (în picioare), într-un număr de comedie

Cum i se întâmplă oricărei stele ce străluceşte sub cupola circului, Siminică s-a îndrăgostit de soţia sa într-un spectacol regizat prea bine ca să nu fie adevărat.

„Eram în turneu în Rusia şi jucam un piesă care se numea «Statuia». Eu eram un vagabond care mergea prin parc şi mă îndrăgosteam de o fată frumoasă. Numărul era unul de comedie, dar la final lumea plângea. Fata era a altuia, dar eu încercam să îi arăt dragostea mea. Deznodământul însă o lasă să plece cu acea persoană, iar eu rămân ca o statuie în parc”, povesteşte Siminică.

În viaţa reală, fata frumoasă nu a mai plecat, a rămas acolo, în rulota lui. Acum speră să nu-l mai lase niciodată pe Siminică să o aştepte ca o statuie.

Soţia sa este, poate, singura care înţelege cu adevărat patima lui Siminică de a trăi în afara circului. „Pasiunea pentru spectacol nu moare niciodată, iar asta poate confirma oricine a primit vreodată aplauze”, spune aceasta.  Acum însă, Siminică este „statuie” pe o altă scenă, aceea a unei lumi prea haotice ca să mai înţeleagă comedia şi arta. O lume în care, cum spune artistul, vraja cortului de circ nu mai poate rupe „blestemul” modernităţii contracronometru.

„Cadoul” de la  Gheorghiu-Dej

„Comediile mele nu au constat niciodată în trăncăneală. Eu am fost un artist complet, am fost şi acrobat şi fachir, am fost primul din ţară care a făcut spectacol cu focul. La circ, trebuie să fii perfect, altfel n-ai nicio şansă”, povesteşte Siminică, iar afişele de la reprezentaţiile lui şi sutele de articole din gazetele de ieri şi de azi, păstrate cu sfinţenie, pot oricând să confirme.

Pe Siminică îl cunoştea toată lumea, iar el şi-ar fi dat oricând viaţa pentru încă un spectacol. Dragostea inconştientă pentru momentele sale de glorie l-a ţinut mereu cap de afiş, stârnind admiraţia publicului şi înduplecându-i chiar pe coloşii comunişti ai României „muncitoreşti” să îşi îndrepte atenţia către arta circului.

„În anul 1953 era Festivalul Mondial al Tineretului, iar eu am fost cu circul Krateyl, care se afla unde este acum Teatrul Naţional Bucureşti. Eu aveam doar 17 ani. Înainte de a începe spectacolul, venea ministrul Culturii şi ne spunea să nu vorbim cu străinii, să ne facem numerele cu grijă, să nu dezamăgim Partidul. Sătui de discursurile astea, noi am început să strigăm că vrem circ de stat, că auzisem şi noi ce frumos e la ruşi. Au cedat imediat şi ne-au făcut circ de stat şi chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej ne-a donat 200.000 de lei atunci. Din banii lui!”, povesteşte mândru Siminică.

Gloria lui Siminică nu a reuşit să învingă consumismul capitalismlui sălbatic de la începutul anilor ’90. Aşa că artistul a coborât definitiv de pe scenă, deşi el spune că nu a părăsit-o niciodată.

„Acum nu mai e circ. Nu mai e arta circului cum era înainte. Mie îmi place sportul, îmi place gimnastica ritmică, dar asta nu e circ. Azi e sport, balet, teatru şi a dispărut de tot clovnul adevărat. De 10 ani n-am mai fost la un spectacol. Nici pe alee, prin faţa Circului, nu mai pot să trec. Îmi dau lacrimile, pentru că eu acolo am îmbătrânit. Mă răscoleşte. E greu…”

“Inima mea şi acum mai vrea în arenă. Sufletul meu a rămas acolo. Atunci când te opreşti, când renunţi, înseamnă că nu mai trăieşti.”
Siminică
artist de circ

* Acest articol, scris de Laurenţiu Ungureanu, a fost publicat în “Adevărul” din 29.08.2010

Advertisements