Tags

, , , , , , , , ,

Copilul era România întreagă, pe linia de tramvai pe unde trece istoria, plângând isteric fiindcă nu-i mai dă nimeni niciun ban.

Vania nu este unul dintre marii copii tragici ai literaturii, nu este unul dintre adolescenţii ei, teribili în tăria viselor lor. El nu este Oliver Twist, el nu este David Copperfield, el nu va fi niciodată inclus într-o programă şcolară, el nu este nici măcar Holden Caulfield. El apare la pagina 110 din „Învierea” lui Tolstoi, ca sub o lupă, judecat aşa de Prinţul Nehliudov, care tocmai descoperă câtă nedreptate încape pe pământ: „Ar fi destul să se fi găsit un om căruia să-i fi fost milă de el şi să-l fi ajutat atunci când pornise, împins de sărăcie, de la sat la oraş. Sau chiar după ce ajunsese în oraş şi când, după douăsprezece ore de muncă la fabrică, se ducea la cârciumă, târât de tovarăşii lui mai vârstnici -, ar fi fost destul ca măcar un singur om
să-i fi spus atunci: «Nu te duce, Vania, nu-i bine!», că băiatul nu s-ar fi dus. Dar nu s-a găsit niciun om căruia să-i fi fost milă de el, în timpul când trăia în oraş, ca un animal mic, tuns ca un arici, ca să nu facă păduchi. Dimpotrivă, de când era în oraş auzise de la meşterii şi de la tovarăşii lui doar că e deştept acela care bea, înjură, bate şi e desfrânat. Când, mai târziu, istovit de o muncă nesănătoasă, de beţie şi de desfrâu, îndobitocit şi fără judecată, el a intrat prosteşte într-un şopron ca să fure nişte preşuri de care nu avea nimeni nevoie, noi, nu numai că nu ne luăm sarcina să stăpânim pricinile care l-au adus în halul de astăzi, dar vrem să îndreptăm răul, osândindu-l tot pe el! E înspăimântător”.

Tolstoi a publicat „Învierea” în anul 1900. În 2000, într-un iulie canicular, pe străzile murdare ale Bucureştiului, un fotograf român a surprins un băiat gol plângând în hohote. Din tramvai, oamenii îl priveau cu scârbă. Fotografia a făcut înconjurul lumii, s-a aşezat pe primele pagini ale ziarelor şi a fost folosită ca argument pentru amânarea integrării României în Uniunea Europeană. Copilul acela gol, un aurolac desigur, fugise dintr-un sat de lângă Roman. În Bucureşti, din cerşit, mânca zece îngheţate pe zi. Acasă nu mâncase decât bătaie. A locuit prin canale, a fost tuns, şi el, ca un arici, ca să scape de păduchi. Numele lui este Alin Iordache, dar acesta este doar un detaliu. Copilul acela era România întreagă, pe linia de tramvai pe unde trece istoria, plângând isteric fiindcă nu-i mai dă nimeni niciun ban.

Peste alţi zece ani, reporterii „Adevărul” l-au găsit şi au încercat să aşeze în cuvinte o poveste despre furie, despre deznădejde, despre orbire. Nu veţi găsi mâine în ziar ceva ce o să vă schimbe coşul zilnic, dar este posibil să găsiţi altceva, poate mai mult. Alin Iordache este închis într-un penitenciar, aproape de marea care nu mai ştie cum arată. A furat prosteşte ceva de care nu avea nimeni nevoie. Istoria lui, istoria „aurolacului simbol al României”, ne priveşte pe toţi. E o lupă sub care ne vom redescoperi mici, indiferenţi şi laşi.

* Am publicat acest articol în “Adevărul” din 05.09.2010

Advertisements