Tags

, , , , , , , , , ,

Dublinul a vrut să mă ucidă

„Ce ai văzut în Dublin?“ este prima întrebare şi este întrebarea greşită. În Dublin nu e nimic de văzut, totul e de trăit. Dacă insistaţi, o să vă spun că în Dublin am văzut un orb zâmbind.

Oraşul acesta miroase a bere Guinness şi a whisky Old Jamesson. A nu bea un Guinness în Dublin este o blasfemie şi o inconştienţă. E ca şi cum un tip ar intra într-un bar din Napoli şi ar începe să îl înjure de mamă şi de fotbal pe însuşi Diego Armando Maradona. E poezie în fiecare Guinness – spun irlandezii, şi nu spun rău. La bere şi la poezie sunt buni, dacă nu cei mai buni.

Oraşul, cartea, străzile

Irlandezii sunt mândri de oraşul acesta ca o beţie, cu fabrica lui de bere, cu vechea lui distilerie de whisky, cu Kilmainham Goal, închisoarea-muzeu, cu giganticul parc Phoenix, cu catedralele sale, nu grandioase, dar solemne, cu Trinity College (nu scăpaţi de Stoker şi „Dracula”!), cu frunzele lui de trifoi, cu tot. Dublinul e frumos vineri seară, în Temple Bar, cartierul acela unde îi veţi asculta pe cei mai buni muzicieni contemporani care ar fi putut cânta în U2 şi nu cântă. Tineri, chitarele lor şi poezia din fiecare Guinness.

Adevărul este că am mers în Dublin din două motive. Iubesc culoarea verde şi proza scurtă a domnului Samuel Beckett. Capitala Irlandei este o carte, fără graniţe între lirism şi dramaturgie. Străzile ei sunt pagini din William Butler Yeats, din George Bernard Shaw, din Seamus Heaney, din Oscar Wilde şi din Jonathan Swift. Nu există stradă în oraşul acesta pe care să nu fi trecut şi bunul meu prieten Leopold Bloom. Dublin este, mai ales, oraşul lui James Joyce, care îl veghează ca un sfânt în baston, ca şi cum fiecare zi ar fi 16 iunie şi ar fi de ajuns, ceea ce nu este total improbabil.

Şi berea, şi poezia, literatura toată

În Dublin, după cum spune şi cântecul, de la început mi-au căzut ochii pe drăguţa Molly Malone. Nimeni nu poate spune până la capăt cine a fost Molly şi, pentru că ar fi putut fi oricine, chiar nu mai contează. Cele mai multe cărţi poştale trimise din Dublin asta arată: statuia decoltată a acestei femei, se spune cinstită, se spune prostituată, se spune ziua – cinstită şi noaptea – prostituată. Versurile imnului neoficial al oraşului Dublin, dedicate desigur lui Molly Malone,  spun că ea a murit de febră, că nimeni n-a putut să o salveze.

Am plecat de cinci zile din Dublin. Organismul meu a ajuns, între timp, o versiune îmbunătăţită a tabloului lui Mendeleev. Amestec, chiar acum, clorura de sodiu cu puţin acid clavulanic în speranţa că mâine voi putea totuşi respira. Dublinul m-a găsit slab şi a vrut să mă ucidă.

Dacă aş fi comentator de fotbal, aş spune că vremea a fost capricioasă. Întrucât nu sunt, vă spun doar că toate anotimpurile cunoscute (şi altele care înainte îmi erau necunoscute) se schimbă într‑o singură zi, că drumul spre hotel nu e cu nimic mai scurt decât drumul lui Ulise spre Itaca, atunci când bate vântul acela de insulă, spulberând şi berea, şi poezia, literatura toată. Privind în urmă, îl văd pe Samuel Beckett din ceară, într-un pulover lălâu, caraghios, demodat.

Cât îl aşteptăm împreună pe Godot, trebuie să ştiţi că Dublinul ţine cu cei puternici, cu jucătorii de rugby. Eu sunt doar un şahist amator care s-a îndrăgostit de Molly Malone şi se roagă degeaba de un termometru încăpăţânat. Adevăr vă spun vouă: fiţi pregătiţi, Dublinul este doar pentru învingători!

* Am publicat acest articol in “Adevarul Literar si Artistic” din 20.09.2010

Advertisements