Tags

Se spune că toate jocurile nu erau decât un dans cu tribunele, care cântau, se întristau, plângeau, în ritmul paşilor «Gâscanului».

În fotografiile alb-negru, ca toate fotografiile de demult, albastrul din privirea „Gâscanului” e ceva vag. Călugării din filmele lui Tarkovsky spuneau că dacă Dumnezeu chiar poartă chipul şi asemănarea omului, cu siguranţă că El are ochii albaştri. Cine poate şti?

Un lucru e sigur. Când fotbalul aducea mai mult cu o religie, iar stadioanele, cu nişte temple păgâne, în care puteai fluiera liniştit doar la meciuri, Dobrin era zeul cel mai iubit. Era, totodată, aşa cum a scris, cândva, un cronicar despre Paul Gascoigne, „un talent fără margini, care ştie asta, şi, ca să aibă margini, se autodistruge”.

Pentru noi, microbiştii care s-au născut din bara lui Bodin de la Cardiff, Dobrin e o poveste. O poveste frumoasă, ca toate poveştile în care prinţul şi cerşetorul joacă acelaşi rol.

Se spune că „Prinţului” i-a plăcut şpriţul. Că era un Don Quijote generos, care vedea şi în cârciumile ordinare localuri de lux. Că nu-şi refuza nicio felie din fericirea pe care i-o întindeau la picioare camarazii, toţi oamenii mari îndrăgostiţi de fotbalul său de şcolar, mândri, oricând, să închine un pahar cu „Gicuţu”. Fericire ca un covor ţesut din iluzii.

Şi se mai spune că, odată întors pe gazon, „Prinţul” redevenea doar un cerşetor de aplauze. Cel mai nobil dintre toţi. Că toate jocurile nu erau decât un dans cu tribunele, care cântau, se întristau, plângeau, în ritmul paşilor „Gâscanului”.

Dobrin n-a coborât în „groapa cu lei” şi nici n-a fost perla coroanei aşezate de Santiago Bernabeu pe creştetul lui Real Madrid. Pentru că, în ciuda a ceea ce se crede, poveştile cele mai frumoase nu sunt niciodată despre oamenii care câştigă mereu. Ci despre cei care dispar într-o banală dimineaţă mizerabilă de octombrie, care pleacă înainte să trăiască fericiţi până la adânci bătrâneţi. Despre „Prinţii” care, pentru că nu ştiu decât să îi dribleze pe toţi, râzând, din joacă, sfârşesc prin a se dribla pe ei înşişi.

Dar regatul lui Dobrin e cu mult dincolo de norii fumului negru de ţigară. Se întinde din Valea Argeşului, trecând peste Târgovişte, până departe, în ultimul colţ al sufletului românesc.

Am scris rândurile de mai sus în ziua aceea urâtă de octombrie în care a murit Nicolae Dobrin. Da, bura peste partea noastră de lume, ploua mărunt şi des, ca la orice sfârşit de epocă.

În curând, prea repede, se vor fi împlinit deja trei ani de atunci şi ar fi bine, totuşi, să nu uităm.

* Am publicat acest articol in “Adevarul” din 17.10.2010

Advertisements