Tags

, , ,

În continuarea clasicului adevăr că nu există poeţi, ci doar poezie, Adrian Păunescu are încă o nemurire înainte.

Adrian Păunescu este judecat, va fi condamnat, va fi achitat, aici pe pământ, dar pentru ce urmează e totuna. Iar în continuarea clasicului adevăr că nu există poeţi, ci doar poezie, Adrian Păunescu are încă o nemurire înainte. A lăsat în urmă şi pentru mai târziu multe poezii, şi nu puţină poezie. Nu şi-a cunoscut marginile, e un păcat care nu i se va ierta acum. S-a aşezat sub semnul prea multor întrebări, dar, din fericire, nemurirea durează, deşi poeţii se mai predau şi umbrelor.

Ar fi putut fi un strălucit poet al limbii române. Fusese ales de furtuna talentului care i s-a dăruit, fusese anunţat de acel început, de „Ultrasentimente”, de „Mieii primi”, de „Fântâna som­nambulă”. Şi-a refuzat un destin deloc mărunt, a vrut să fie un poet al românilor, trecând şi prin românii greşiţi, ceea ce este altceva, mai complicat şi mai tragic.

Adrian Păunescu ar fi putut să rămână o singurătate, un continent scufundat lent în el însuşi, Atlantida aceea fără atlanţi, ar fi putut să rămână doar un condamnat la toamnă şi la nostalgie, rătăcind printre bieţii lampagii. Ar fi fost prea frumos. Nu a fost. A sfârşit, nefericit, ca o armată care a întors armele împotriva ei însăşi.

Chiar şi aşa, trebuie să zăbovim între graniţele acestei realităţi: puţine au rămas cuvintele limbii române care nu şi-au găsit, în ce a fost poezie în Adrian Păunescu, perechea potrivită.

Poezie e „Un fum de ţigară, sufletul”, poezie e versul perfect „Am să-ţi spun bună seara, deşi va fi zi”. Minunată reabilitare a tristeţii, dacă nu a dragostei întregi, e în acest „Îmi place mai mult când eşti tristă”. Poezie, până la lacrimi, adică până la suflet, este „Repetabila povară”. Poezie sunt nebunii care vin să facă schi în „Antiprimăvara”, poezie, adică miracol, e dansul oamenilor de zăpadă ce îmbrăţişarea nu o mai pot, poezie e până şi nebunul de alb ce capturează regina neagră pentru veşnicie. Tot poezie e şi Basarabia care se urcă pe cruce, poezie sunt şi cuiele ce pentru ea se pregătesc. Poezie e „Iluzia unei insule”, poezie fantoma trăsurii care aşteaptă la scară, poezie fuga în nu ştiu ce port, poezie gelozia pe Shakespeare „care a avut răbdare ­să-şi omoare toţi eroii”. Eu cu poezia, numai cu ea, aleg să rămân.

* Am publicat acest articol in “Adevarul” din 07.11.2010

Advertisements