Tags

, , , ,

În toată această nebunie comercială în care sau eşti costumat înspăimântător, sau nu mai eşti apt pentru societatea multilateral idiotizată apare ceva mai înfiorător decât rânjetul domnului Franks împerecheat cu rânjetul domnului Băsescu.

A dispărut capacitatea societăţii româneşti de a produce anticorpi în faţa răului.

Americanii îi spun „Marele C”. E şi asta o formă de a ironiza un adversar încă peste puterile omeneşti. Împreună, românii suferă aşa cum se suferă în faza finală a unui cancer. „Cum?” şi „De ce?” sunt întrebări cu răspunsuri cunoscute, care nu ne mai pot ajuta prea mult, aşa cum „a băut prea mult” e o explicaţie nefolositoare pentru un cirotic.

La sfârşitul anilor ’80 circula o propoziţie care reducea resemnarea la aceste câteva litere: „E de la ei!”. „De la ei” cădea curentul, „de la ei” se oprea apa, tot ce nu era bine nu putea veni decât „de la ei”. Erau vremuri umilitoare, iar „ei” erau celulele bolnave ale unei societăţi care trăia iluzia unei sănătăţi furate.

Adevărul nu o să ne vindece, e posibil ca nici măcar să nu ne facă liberi, dar tot trebuie spus: o nesfârşită ipocrizie este sursa acestui capitalism clientelar, acestei jalnice tele-democraţii (cu oribila intersecţie dintre logoree şi prostie), acestei justiţii clădite pe dominaţia fărădelegii.

România recentă seamănă cu o piramidă construită din cărămizile ignoranţei, laşităţii şi complicităţii. Ignoranţă e votul vândut, ignoranţă e raportarea la persoane, nu la instituţii, laşitate e permanentul abandon civic, laşitate e tăcerea în faţa urletelor care ţin loc de dezbateri, de argumente şi de logică.

Politica în acest tip de spaţiu public şi-a pierdut înţelesul, nu mai filtrează valori, este doar o reţea de traficanţi de interese, tot mai rar legitime. Greu, dacă nu imposibil, să rămâi curat, odată conectat la acest sistem în care primează animalicul, nu umanul, instinctul, nu raţiunea.

Integrarea în Uniunea Europeană ar fi putut fi un început şi va fi un sfârşit. Peste incapacitatea autorităţilor de a atrage fonduri se suprapune sentimentul răspândit că scăparea este numai individuală. Din România se pleacă din deznădejde şi din dezgust.

Un exerciţiu care ar putea să nu fie lipsit de importanţă: înlocuiţi membrii Guvernului cu vecini aleşi la întâmplare din bloc, de pe stradă, din cartier. Ar fi aceştia mai demni, mai cinstiţi, mai pricepuţi? Şi dacă Emil şi Elena sunt simple accidente onomastice? Şi dacă, totuşi, nu e doar de la ei?

* Am publicat acest articol in “Adevarul” din 02.11.2010

Advertisements