Tags

, , , , , , , , , ,

Cristian Tudor Popescu developează filmul trăirilor prin care îl trece, de o viaţă, cinematograful. Într-un altfel de interviu, Cristian Tudor vorbeşte despre ruptura de Mircea Cărtărescu şi de Gabriel Liiceanu, partea de dreptate a Hertei Müller şi recită din Adrian Păunescu.

Scrieţi, în ultima vreme, tot mai mult despre filme.

Mă aflu acum într-o situaţie mai plăcută ca gazetar: nu mai scriu decât despre filme care mă interesează, care îmi plac. În anii ’90 scriam şi despre filmele foarte proaste, care nu îmi plăceau, mai ales româneşti.

Când aţi fost prima dată la cinema?

Am fost dus de către mama mea. Trebuie să vă spun că „Moşilor” şi „Viitorul” au fost cinematografele tinereţii mele.

Stăteaţi pe Calea Moşilor?

Am stat pe Călăraşi, în Giuleşti şi după aceea pe Precupeţii Vechi şi de acolo eram foarte aproape de „Viitorul”. Strada asta a devenit celebră pentru că, după 1990, acolo a avut loc prima execuţie în stil mafiot. Noi, „Adevărul”, am fost primii la faţa locului prin ziaristul Nicolae Militaru, am avut poza respectivului mort cu capul lăsat pe tetieră şi sângele şiroindu-i din gură. 

LA ÎNCEPUT A FOST RIN TIN TIN

Care este primul film de care vă amintiţi?

Primul film de care îmi amintesc este Rin Tin Tin şi misterul lânii de aur, o comedie poliţistă cu un câine foarte deştept. Până la o anumită vârstă m-a dus maică-mea. De la zece ani am mers singur şi fireşte că a venit momentul descoperirii „Cinematecii”. A fost ca o intrare în peştera lui Ali-Baba, unde mi-am petrecut luni din viaţă, la propriu, se adună luni dacă nu chiar ani, în interiorul sălii „Union” şi apoi în „Eforie”.

Aşa aţi ajuns să vreţi să faceţi filme? Aţi scris un scenariu „Timp mort”, care a ajuns într-o carte, nu pe ecran.

A fost o comandă acest scenariu. Comanda îi aparţine domnului Lucian Pintilie. Mi-a spus să scriu un scenariu despre Revoluţie. După ce l-a văzut mi-a zis: „Trebuia să mi-l fi dat acum treizeci de ani, acum nu îl mai pot face, trebuie să-l facă un regizor mai tânăr decât mine. Dă-mi-l mie, ţi-l cumpăr şi găsesc eu regizor să îl facă”. „Domnule Pintilie, cred că nu m-aţi înţeles, eu am făcut acest scenariu, în ciuda faptului că sunt ocupat până peste cap cu ziarul, special pentru dumneavoastră. Daţi-mi scenariul înapoi!”. Şi l-am băgat în carte.

De la cine aşteptaţi un semn să facă totuşi filmul?

De la Nae Caranfil, în primul rând. Aştept de la Nae. Apoi de la Corneliu Porumboiu. De la Marian Crişan, autorul lui „Morgen”, o minunăţie de film!

România, în vârful ei de ridicare morală

Avem deja multe filme despre Revoluţie.

Avem. A fost „Stare de fapt” al lui Stere Gulea, un film corect, bine executat, fără sclipiri. „Hârtia va fi albastră”, aproape cel mai bun film al lui Radu Muntean, fireşte lipsit de succes la public. Ce a mai fost?

„A fost sau n-a fost”…

Da, da, excelent film! Cu el s-a întâmplat ceva din cauza a ce spuneau diverşi despre decembrie 1989, ba loviluţie, ba deranjul din decembrie, ba… Eu am fost un participant din stradă la acea Revoluţie şi ştiu ce a fost acolo, indiferent de ce s-a întâmplat în data de 22 decembrie. Revoluţia a fost…

Până la 12.09!

Da, până la plecarea Ceauşeştilor. Dar negarea a ceea ce a fost în stradă de către inşi care nu s-au aflat în stradă m-a scos din minţi. De pildă domnul profesor Nicolae Manolescu a reuşit, efectiv, să mă scoată din sărite. Zice dom’ profesor: „Noi, la Revoluţie, ne-am dus ca la meci”. Auzi, generic: noi! Pe bune, dom’ profesor? Cred că se întâmpla la premierea lui Adam Michnik de către „Adevărul literar şi artistic”. N-am răbdat: „Dom’ profesor, vreau să vă spun că la Revoluţie, acolo, nu au fost marile spirite, nu au fost nici filosofii, nici scriitorii. Erau nişte ţigănuşi, nişte puşti, nişte tineri, asta era România în vârful ei de ridicare morală, dar nu veniseră ca la meci, dom’ profesor, că dintre ei au şi murit, au fost omorâţi.  Ştiţi, la meci nu se moare, de obicei”. Din cauza acestei stări de spirit a mea am interpretat greşit filmul, în cheie parodică. „Stai, domnule, şi Pourmboiu îşi bate joc de Revoluţie, că de fapt nu a fost nimic, că e o chestie de care trebuie să facem mişto şi dacă facem mişto suntem cu adevărat anticomunişti”. După aceea am revăzut filmul şi am văzut cum filmul creşte, păstrează tot timpul o undă de nostalgie, de tristeţe în legătură cu Revoluţia.

Nae, veriga lipsă

„Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”?

Bun! E un film cu poveste. Eu aştept acum prin „Morgen” şi prin „Nuntă în Basarabia”… Ăsta,  „Nunta”, e un film de public, domnule! Noi după 1990 am trăit un recul în cinematograful românesc, după toţi anii ăştia de scenarită, de mesajită, şopârlele. Acest dublu limbaj s-a prelungit şi după 1989 vreme de zece ani. Am asistat la ultimele zvâcniri ale marilor, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea Danieluc, care şi-au dat ultimele filme, din păcate nu au mai reuşit nimic semnificativ, cu excepţii rare. Apoi a venit generaţia deschisă de „Marfa şi banii” a lui Cristi Puiu, care cum putea să fie, decât să refuze toată simbolistica asta? Cristi Puiu este, de altfel, autorul filmului-emblemă al acestei generaţii care e „Moartea domnului Lăzărescu”, şi nu „4,3,2″ al lui Mungiu. Mungiu nu-şi controlează până la capăt sistemul de semnificaţii, scenariul la „4,3,2″ a fost scris pe genunchi. „Moartea” e un film-emblemă, din punctul de vedere al desprinderii de un anume mod de a face film.

Şi pe Nae Caranfil unde îl plasaţi?

Nae? Nae e „the missing link”, cum se numeşte în evoluţie. E şi nu e veriga lipsă.  E un cineast fără pereche, nu seamănă cu nimeni, nici dintre cei vechi, nici dintre cei noi.

„Furia”, de Cristian Tudor Popescu

Când aţi fost invidios pe filmul altuia?

Nu pot să fiu invidios. Nu sunt un creştin cuminte, dacă îmi dai o o palmă, îţi dau un pumn. Dar nu ştiu cum e cu invidia. Încerc o furie care poate să atingă cote mari când văd impostură, ceva care trece drept mare operă şi de fapt nu e.

Când aţi încercat sentimentul acesta la cinema?

Furia m-a cuprins la „Poker” de Sergiu Nicolaescu. Simţeam nevoia să mă şterg, parcă se punea pe mine un fel de mâzgă.

Vă aşteptaţi la altceva?

Nu mă aşteptam să ajungă în zona aceea de obscenitate necontrolată. În artă nu există zonă interzisă în materie de obscenitate, de morbiditate, de demenţă chiar, dar dacă nu eşti în stare să controlezi subiectul iese ceva catastrofal. La Nicolaescu, se întâmplă ceva foarte grav: când un om de vârsta lui nu e în stare să controleze obscenitatea, apoi ea se revarsă asupra lui. Dacă eşti artist, ieşi din hazna curat ca argintul strecurat. Dar invidia… nu o cunosc. Dacă văd un lucru bine făcut, chiar dacă e făcut de un om care îmi este adversar, chiar duşman în spaţiul public, mă uit cu plăcere, mă suspend, devin atemporal, uit că ne-am certat crunt. Şi despre cine aş putea să spun ceva în clipa asta decât despre, Dumnezeu să-l odihnească, Adrian Păunescu?

SCURT MOMENT POETIC

Se salvează Păunescu prin poezia sa de început?

El a fost un viitor mare poet, mare talent,  născut, nu făcut,  care a ales într-un anume moment să devină altceva. Nu i-a ajuns literatura şi atunci s-a lăbărţat, s-a umflat ca un balon,  despre Adrian Păunescu nepoetul am scris nişte articole crunte, numai despre Ion Iliescu am scris mai dur.

Le merita?

Oh, da! În momentul în care încerca să justifice ce s-a întâmplat la Ploieşti, când el striga „să rezistăm forţelor naturii”. Am avut şi altele legate de evoluţia lui, dar asta nu m-a împiedicat niciodată să uit…

Şi Cristian Tudor Popescu începe să recite: „Sfârşit de vânătoare de giganţi/ E o seară roşie ca remuşcarea/ De dinainte de a ne prinde marea/ La berării e muzică de danţ/ Ce amintiri aduce înserarea/ Parcă-i suflarea triştilor amanţi/ În Atlantida nu mai sunt atlanţi/ Doar sculptori, negustori şi disperarea”

Domnii mei, aici e Poezia, aia cu P mare.

„Cu Mircea Cărtărescu sunt ca Voltaire cu Dumnezeu”

Cărtărescu l-a şi dezamăgit pe scriitorul Popescu

În 2002, l-aţi atacat pe Mircea Cărtărescu.

L-am atacat eu?

Da, în articolul „Nobelul românesc”.

Ah… Da, acel „Jurnal” al lui Mircea, că pot să îi spun aşa, Mircea, că am fost prieteni cândva, am fost împreună la cenaclu în anii ’80, acel jurnal m-a dezamăgit, pe mine ca scriitor. Nu apreciez genul ăsta de manifestare – jurnalul, în care îţi exhibi tot felul de obsesii, cum zicea foarte bine Andrei Pleşu: „Mi s-a rupt unghia de la piciorul drept, nu ştiu dacă îmi mai pot continua opera”. Nu sunt de acord că fiecare accident trebuie livrat publicului, cum nu sunt de acord la pătrat cu ce face acum Gabriel Liiceanu, în mod sistematic.

Că povesteşte cum îşi dă cu cremă pe organism?

Aia a fost cum a fost. Citiţi, vă rog, ultimele cugetări ale filosofului în legătură cu sexul! Asta nu înseamnă că nu îţi poţi utiliza fiinţa pentru a produce literatură, dar nu aşa.

Cum a evoluat relaţia cu Mircea Cărtărescu? Cum mai sunteţi?

Ca Voltaire cu Dumnezeu. Ne salutăm, dar nu ne vorbim. Cel mult schimbăm câteva cuvinte protocolare.

El a rămas blocat, nu poate depăşi momentul?

Dacă l-ar depăşi, nu aş avea nimic împotrivă. Nu am extins refuzul meu faţă de „Jurnal” la cartea „Visul”, la a cărei scriere am asistat practic la cenaclu. Cărtărescu s-a supărat că nu mi-a plăcut „Jurnalul”. Şi cel mai mult m-a deranjat că a venit cu nişte motive uluitoare: că am scris acel text pentru că el nu m-a introdus pe mine în „Postmodernismul românesc”. Eh, da! Numai la aia nu m-aş fi gândit. În primul rând pentru că nu am vrut eu să fiu introdus în aşa ceva. Nu aveam treabă cu postmodernismul. Puţin îmi păsa. Dar am cărţile lui cu dedicaţii. Pentru că am fost prieteni. Poţi să te superi şi să îmi contrazici textul: „Domnule, n-ai dreptate atunci când spui că jurnalul este echivalent cu studiul dejecţiilor matinale. Eşti brutal, eşti violent şi n-ai dreptate”

Nu există o cultură a polemicii în România.

Păi aşa este. S-a supărat şi gata. Aşa s-a terminat şi cu Gabriel Liiceanu. O situaţie aproape identică. Lui Gabriel Liiceanu i s-a părut că o proză de-a mea, numită Dacia Felix (despre o maşină Dacia), este un răspuns în zeflemea, un mişto pe care îl fac, pentru că el cu vreo lună înainte scrisese despre Siegfried – BMW-ul lui. Şi pentru că în proza mea, un şofer de Dacie spunea: „Dom’ Popescu, noi ăştia cinstiţi avem Dacii, hoţii are numai BMW-uri, Audi-uri…”. Păi ce să aibă hoţii din punctul de vedere al acurateţii dialogului într-o astfel de proză? Ce trebuia să pun acolo? Volga, Ceaika, Gaz? Ce să pun? Evident că am pus BMW. Şi evident că atunci, Liiceanu a considerat asta ca fiind un atac direct. Şi mi-a reproşat. Iar eu m-am închinat cu două mâini. Cu două mâini m-am închinat, proza aceea fiind scrisă de mine cu un an înainte să scrie el. Deci cu mult înainte ca Liiceanu să scrie «Siegfried-ul». Ei bine, acesta a fost un motiv suficient de bun ca să nu ne mai vorbim.

Mai aveţi Dacia?

Da, cum să nu. E jos, în garaj. Trebuie să-i schimb un far că e lovită în spate, şi nu vreau să umblu cu ea aşa.

Aţi putea să o daţi la programul „Rabla”?

De ce să o dau? Că merge. Merge foarte bine. Asta pe care o am acum este fiica Blanşetei. Blanşeta este din 1994 şi a supravieţuit până în 2004. Şi asta de acum, fiica ei, Blanşeta junioară, e din 2004.

Cu Liiceanu nu mai vorbiţi, dar aţi fost prezent la Ateneu, la discuţia dintre el şi Herta Müller?

Nu. Nu am vrut să merg. Pentru că nu ar fi fost bine să fiu prezent acolo. Eu am fost destul de dur în momentul în care doamna Herta Müller a primit premiul Nobel pentru literatură. În primul discurs pe care l-a rostit m-a frapat faptul că nu era vorba deloc despre literatură. Era vorba numai despre Securitate, de rezistenţă anti-comunistă, de politică, şi niciun cuvânt despre literatură. Şi am spus atunci: „Poate că doamna Müller a luat premiul greşit. Deoarece vorbeşte precum Nelson Mandela proaspăt ieşit din puşcărie, poate că trebuia să ia premiul Nobel pentru Pace. Am spus-o cu toată convingerea, Premiul Nobel pentru Pace nu e o băşcălie. Apoi acel discurs s-a perpetuat.

În critica „rezistenţei prin cultură” are dreptate Herta Müller?

Are doza ei de adevăr. Nu în totalitate. Exagerează. Dar pot să înţeleg asta. Aţi văzut că dânsa nu face referire la literatură, în continuare, nu vorbeşte de scriitorii români care au influenţat-o, de literatura română, de-a lungul timpului? De bună voie, ea nu se racordează la literatura română. Ea nu se consideră scriitor român. Se vede din atitudinea ei.

Nu cred însă că are dreptate doamna Herta Müller în ceea ce-l priveşte, de pildă, pe Mircea Cărtărescu. Nu are dreptate să-i reproşeze faptul că nu a fost un disident, că nu a ieşit în stradă, că nu a plecat din ţară… Vă spun, fiindcă l-am cunoscut bine: Mircea Cărtărescu era fascinat, obsedat, de literatură. Nu visa să fie un erou al luptei anti-comuniste. Andrei Pleşu a fost chiar mai sincer: «N-am vrut să mă duc la Europa Liberă pentru că visam la ceva mai mult decât să fiu un gazetar pe frontul anti-comunist. Mă ocupam de istoria religiilor, voiam să fac o operă de mari proporţii şi nu voiam să fiu doar atât». Nu pot să spun acum: „Are dreptate doamna Müller, Cărtărescu a fost un şocâte fricos care s-a băgat în unghere”. Nu este adevărat. Şi-a văzut de literatură şi foarte bine a făcut.

Şi Oscarul merge la…

„Autobiografia lui Ceauşescu“, un film aplaudat de CTP

După „Autobiografia lui Ceauşescu”, filmul lui Ujică, aţi scris că aţi văzut „un suflet tare care a stăpânit un popor slab”. De ce e Ceauşescu un suflet tare?

Suflet tare înseamnă pentru mine un om care are nişte convingeri, care trăieşte potrivit unor principii, nu după buletinul meteo. Care acceptă să moară pentru ele. Că respectivele convingeri îl pot duce la greşeli monstruoase, antiumane, este e altceva, am spus că Ceauşescu a fost un suflet tare, nu un suflet bun. Ia puneţi-i pe politicienii de azi în faţa plutonului de execuţie pentru ce scot pe gură şi derulaţi în gând secvenţa… Iar poporul român este slab pentru că trăieşte de la caz la caz, nu a asimilat un set de principii. Nu cred că suntem un popor vegetal, cum spunea Ana Blandiana, cred că suntem un popor neurovegetativ. Gândim în senzaţii.

Filmul merita aplauzele de la final? L-aţi aplaudat? E o capodoperă, din punct de vedere cinematografic, sau ce e?

Am aplaudat munca de căutare a secvenţelor. Unele dintre ele nu le ştiam şi mi-au produs chiar revelaţii.  Dar a rosti cuvântul capodoperă în legătură cu acest film de contrapropagandă cu materialul clientului, de montaj vizual şi sonor bine făcut, mi se pare o atitudine la fel de kitsch ca Elena Ceauşescu jucând volei în papuci şi halat. Exprimările ditirambice la adresa filmului, emise şi de nişte oameni altfel serioşi, par un fel de disidenţă întârziată cu peste două decenii, pe atunci distinşii intelectuali neîndrăznind să comenteze nu un film, ci realitatea ceauşistă cea mai atroce. Iar pe tinerii şi tinerele care, în anii ’80, erau în vârstă de circa 10 ani, ajunşi astăzi critici de cinema, când îi văd cum scriu despre acest film ca nişte foşti deţinuţi politici sau partizani anticomunişti luptători în munţi cu arma în mână, îmi amintesc replica pe care Ilarion Ciobanu o dă unei ţărănci tinere care ţipă şi ea piţigăiat „la rivuluţie”: „Vrem pământ că ne-am luptat!”  „Unde te-ai luptat, fă, în pat cu bărbat-to?”

Ce filme ar trebui să mai vadă un copil de douăzeci de ani ca să înţeleagă ceauşismul?

„Reconstituirea”, „Puterea şi Adevărul”, „Croaziera”,  „4,3,2″, „A fost sau n-a fost”, „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii”.

După „Kapitalism, reţeta noastră secretă” mărturiseaţi că aţi mai făcut un pas către „resemnare şi cinefilie”. V-a mai trecut „resemnarea”?

Nu. S-a accentuat cinefilia.

Asta nu prea e o întrebare, e mai mult o îngrijorare. Nu e prea mult Ceauşescu şi prea puţin, să zicem, „Fenomenul Piteşti” în filmele româneşti?

Da. Aşa este. Şi ştiţi de ce? Pentru simplul şi cinicul motiv că brandul Ceauşescu vinde mult mai mult decât „fenomenul Piteşti”. „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” e gândit comercial şi e bine gândit. Cred că va face încasări apreciabile.

Sunt două postere în birou la dumnevoastră, unul cu Roger Federer, unul cu „Dogville”. Tenis aţi jucat, actor v-ar fi plăcut să fiţi?

Nu, niciodată. Eu pot să „joc” în faţa camerei de luat vederi, dar o singură dată şi fără un scenariu, fără nişte dialoguri prestabilite. Sunt incapabil să repet o scenă, o replică până „iese bine”, nu pot vorbi cu cuvintele altuia. De aceea, îi admir nespus pe actorii care pot face asta, apropiindu-se uneori de perfecţiune.

Dacă s-ar face un film despre presa asta românească, cine credeţi că ar fi potrivit să vă interpreteze?

Olga Tudorache.

La filme aţi plâns?

Da, la King Kong, când goriloiul rămâne singur să se bată cu avioanele de vânătoare suit pe Empire State Building. Asta se întâmpla în 2005. Fiul meu, pe atunci în vârstă de 13 ani, se uita la mine uluit.

Mai mergeţi la cinema? Unde?

La mall. Rar.

A fost o nebunie pe internet cu femeia aceea care apare, chipurile, vorbind la un telefon mobil în „Circul” lui Chaplin, din 1928. Să rămânem în nebunia asta şi să presupunem că s-a întors în timp. Dacă aţi putea să vă întoarceţi în timp, la ce premieră aţi merge?

„Studentul din Praga”, Stellan Rye, Paul Wegener, 22 august 1913.

Şi Oscarul pentru cel mai bun film din toate timpurile, oferit de cinefilul Cristian Tudor Popescu, merge la…

“Siberiada”, de Andrei Mihalkov Koncealovski.

* Andrei Crăciun, Cristian Delcea, “Adevărul”, 18.11.10

Advertisements