Tags

, , , ,

Răpirea celor trei jurnalişti români la Bagdad, în 2005, a ţinut cu sufletul la gură o ţară întreagă.  Mai apoi, drama ziariştilor s-a pierdut în spatele unui val de speculaţii şi jocuri politice. La 28 martie 2005, trei jurnalişti români, Marie-Jeanne Ion, Sorin Mişcoci (ambii la Prima TV) şi Ovidiu Ohanesian (de la „România liberă”), au fost răpiţi în Bagdad, capitala Irakului.

Împreună cu cei trei jurnalişti a fost luat ostatic şi Mohammad Munaf, cetăţean american de origine irakiană. Acesta din urmă se oferise să fie ghidul românilor pe durata deplasării jurnalistice la Bagdad.

Munaf trăia din 2001 în România şi era preşedintele grupului de afaceri Manhattan, de sub tutela lui Omar Hayssam, afacerist sirian şi membru al Partidului Social Democrat. Cei patru ostatici au fost lipsiţi de libertate vreme de 55 de zile. Au schimbat două grupuri de răpitori şi două spaţii de captivitate. În prima săptămână au fost trataţi omeneşte, după care au fost aruncaţi într-un beci pentru o lună şi jumătate. Au fost eliberaţi la 22 mai 2005.

 

Rechizitoriul

În octombrie 2005, Hayssam şi Munaf au fost trimişi în judecată sub acuzaţia de iniţiere, constituire şi sprijinire a unei asocieri în scopul săvârşirii de acte de terorism şi de complicitate la săvârşirea infracţiunii de act de terorism.

Rechizitoriul din dosarul celor doi menţionează faptul că Omar Hayssam a intenţionat, iniţial, să organizeze răpirea unor senatori şi deputaţi români – printre care senatorul Ion Vasile (tatăl jurnalistei Marie-Jeanne Ion şi fost prefect de Buzău, judeţ în care Hayssam avea afaceri), cu care era în relaţii destul de apropiate. Eliberarea acestora ar fi urmat să fie condiţionată de deplasarea lui Hayssam la Bagdad. Acesta plănuia să scoată din ţară patru milioane de dolari – recompensa pentru răpitori.

Traumă de 12 milioane de euro

Hayssam împuşca astfel doi iepuri dintr-o lovitură. Părăsea România, deşi avea interdicţie de a pleca din ţară, fiind urmărit în dosare deschise pe numele său pentru inginerii financiare, şi reuşea să-şi deblocheze conturile şi să scoată din ţară o sumă importantă de bani.

Conform aceluiaşi rechizitoriu, Hayssam a avut ideea răpirii unui grup de jurnalişti văzând la televizor epopeea sângeroasă a eliberării jurnalistei italiene Giuliana Sgrena. Aceasta a fost eliberată la 4 martie 2005, în schimbul sumei de şase milioane de dolari.

Nicola Calipari, agent al serviciilor secrete italiene şi omul care a preluat-o de la răpitori, a fost ucis în acea misiune. După acest scenariu, Hayssam s-a gândit să meargă în Irak, să răscumpere jurnaliştii români şi să-şi provoace singur câteva răni pentru a poza în erou.

Omul însărcinat de Hayssam să se ocupe de misiune la faţa locului a fost Mohammad Munaf. Din 2005 şi până astăzi s-au scris mai multe cărţi despre operaţiunea „Răpirea din Irak”. Două sub semnătura lui Ovidiu Ohanesian şi una a lui Ciprian Nastasiu, fost şef-adjunct al DIICOT (Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism).

Sunt pagini „grele”, în care afacerea răpirii se ramifică în direcţii de trafic internaţional de arme. Autorii cărţilor îl acuză pe preşedintele Traian Băsescu de complicitate cu infractorii. De asemenea, jurnalista Marie-Jeanne Ion şi serviciile secrete româneşti sunt arătate cu degetul ca fiind complice cu răpitorii.

Cu toate astea, Omar Hayssam le-a scăpat printre degete autorităţilor din România. El a fugit din ţară în vara anului 2006, după ce fusese eliberat din arest pe motive medicale. A fost arestat în Siria, iar Ministerul de Externe din România a trimis autorităţilor siriene un proiect de tratat privind extrădarea. Cu toate acestea, Hayssam figurează încă pe site-ul Poliţiei Române la persoane urmărite general.

Mohammad Munaf este închis în Irak, dar a scăpat suspect de o condamnare la moarte, după ce probe din dosarul răpirii românilor au dispărut fără urmă. Traian Băsescu a declarat în 2005 că peste 50 de ani se va afla adevărul despre operaţiunea de eliberare a jurnaliştilor români. Între timp, aceştia sunt milionari în euro. Doar pe hârtie. Instanţele din România au finalizat dosarul lui Omar Hayssam şi Mohammad Munaf.

Arabii s-au ales cu câte 20, respectiv 10 ani de închisoare şi despăgubiri pentru cei trei jurnalişti în valoare totală de 12 milioane de euro (câte patru de persoană). Niciunul dintre cei trei ziarişti nu speră să intre vreodată în posesia acestor bani.

Marie-Jeanne Ion a renunţat la meseria de jurnalist şi are o firmă de relaţii publice, Sorin Mişcoci lucrează la Cotroceni, unde este cameramanul preşedintelui, iar Ovidiu Ohanesian a rămas şomer şi lucrează la cea de-a treia carte despre răpirea din Irak.„Adevărul” reface astăzi şi în următoarele două numere traseul jurnaliştilor români în infern şi prezintă urmele pe care drama de acum cinci ani le-a lăsat în viaţa fiecăruia.

Viaţa după Bagdad

Marie-Jeanne Ion a renunţat la meseria de jurnalist şi are o firmă de relaţii publice, Sorin Mişcoci lucrează la Cotroceni, unde este cameramanul preşedintelui, iar Ovidiu Ohanesian a rămas şomer şi lucrează la cea de-a treia carte despre răpirea din Irak.

Marie-Jeanne Ion, Sorin Mişcoci şi Ovidiu Ohanesian

“Nivelul de intoxicare la care a fost expusă presa în cazul răpirii din Irak este comparabil cu cel de la Revoluţie.”
Traian Băsescu preşedintele României

“Câţi jurnalişti mari nu au plecat în Irak sponsorizaţi de către diverse persoane? Un jurnalist important din România a recunoscut asta în faţa mea. Nu am fost noi singurii.”
Marie-Jeanne Ion jurnalistă răpită în Irak în 2005

„În beci, visam cum o să arate copilul meu: blond şi frumos”

Fosta ziaristă Marie-Jeanne Ion, cu fiul ei 


În 2005, Marie-Jeanne Ion avea 32 de ani. Era la vârsta la care voia „să mute munţii din loc pentru o exclusivitate”. Avea o experienţă de opt ani în televiziune. A plecat în Irak din poziţia de reporter şi editor de ştiri la jurnalul postului Prima TV, dar avea aspiraţii mai înalte.

„Din 2000 începusem o colaborare cu Euronews şi fusesem impresionată de profesionalismul lor. Am crezut că în Bagdad pot face un documentar comparabil cu cele de la CNN sau Euronews cu mijloace româneşti.

Televiziunile mari din lume investesc sume enorme pentru deplasările în zonele de conflict. La noi se practicau sponsorizările. Am greşit crezând că pot să fiu la acelaşi nivel cu CNN-ul, dar cu mijloace româneşti. Am plecat în Irak pentru că ăsta este genul de subiecte pe care un jurnalist le caută. Oamenii dezbrăcaţi din ziarele româneşti nu înseamnă presă”.

Munaf: „Mă doare sufletul pentru poporul meu”

Mohammad Munaf i-a prezentat jurnalistei deplasarea în cuvinte mari: „Vreau ca lumea să cunoască faptul că irakienii nu sunt nişte animale. Mă doare sufletul când văd că poporul meu este terfelit de toată presa internaţională”. Marie-Jeanne a crezut. „Mi s-a părut un punct de vedere corect. Cu atât mai mult cu cât, în România, Munaf nu era deloc privit rău.

Nici Hayssam nu era privit rău. Foarte mulţi jurnalişti îi cunoşteau pe oamenii ăştia. Ei dădeau declaraţii în numele comunităţii oamenilor de afaceri arabi, mergeau în delegaţii oficiale. I-am văzut ca pe nişte oameni curaţi. În 2004, Hayssam eliberase un grup de marinari români arestaţi în Yemen, sub acuzaţia de crimă. A fost un soi de erou naţional şi toată presa l-a prezentat pozitiv”, spune Marie-Jeanne.

Jurnalista de la Prima TV, alături de colegul ei, cameramanul Sorin Mişcoci, realizaseră un interviu cu Hayssam, cu ocazia acelei eliberări a marinarilor.

Dar Marie-Jeanne îl cunoştea pe sirian din 2003, când plecaseră împreună într-o delegaţie oficială a Preşedinţiei. Hayssam era membru PSD, coleg de partid cu Ion Vasile, tatăl lui Marie-Jeanne.

„Nu l-am cunoscut pe Hayssam prin intermediul tatălui meu. N-am fost prieteni de familie cu Hayssam”, spune jurnalista. „În martie 2005, am vorbit cu familia despre plecarea la Bagdad. Tata mi-a zis că nu e bine să plec în Irak, dar despre Omar nu mi-a zis nimic, pentru că nici el nu avea vreo bănuială”.

Leşinul

Ca să-şi păstreze mintea limpede, Marie-Jeanne se gândeşte la zilele răpirii ca la un film. Cât timp a fost cu arma la cap, nu şi-a imaginat niciun moment că omul de lângă ea, Mohammad Munaf, ar fi complice la operaţiune.

„Aerul care ne venea în beci provenea de la un generator. Eram 11 oameni într-o pivniţă mică. Întuneric, umezeală. Aveam foarte puţin aer, iar când adormeam era mai mult un leşin”. Acolo, în beciul în care au stat în faza a doua de detenţie, a luat hotărârea să-şi întemeieze o familie şi să aibă un copil.

„Am realizat că dacă dispar, în urma mea nu rămâne mai nimic. Documentarele şi ştirile pe care le-am făcut sunt văzute o zi, două şi după aia s-a cam terminat. N-ai construit nimic, ai trăit degeaba. Aflându-mă în beciul ăla, am luat o decizie: singurul lucru care rămâne după tine e un copil. Visam cum o să arate copilul şi arată exact cum visam: e blond şi frumos. Acum are 3 ani şi 10 luni”.

Marie-Jeanne Ion a renunţat la meseria de jurnalist în urmă cu doi ani. Are o firmă de relaţii publice şi a lăsat în urmă coşmarul din Irak. Spre deosebire de colegul ei, Ovidiu Ohanesian, nu vrea să descurce iţele răpirii din Bagdad: „Nu vreau să îmi pierd timpul cu ceva ce nu pot să aflu, pentru că nu am încă destule date.

Decât să risc o intoxicare, mai bine aştept momentul în care o să-mi spună flerul de jurnalist că pot să aflu ceva. Până acum n-a venit nimeni la mine să-mi prezinte firul întreg al răpirii. Am ales să-mi văd de viaţa şi de familia mea. Consider că am pierdut în Irak două luni din viaţă. Mi s-a părut un nonsens, ca jurnalist, să pierd timpul. În România s-au întâmplat atunci o mulţime de lucruri, au fost inundaţii. Nu vreau să mai pierd timpul aşa”.

În vara care a trecut, Marie-Jeanne şi-a testat stăpânirea de sine: „Am fost cu familia în concediu, în peninsula Sinai, la Sharm el-Sheikh . Am avut emoţii foarte mari pentru că a fost prima oară când mă întorceam într-o zonă cu vorbitori de limbă arabă. A fost ca un test. Mă gândeam că o să sar cu furculiţa la gâtul unui chelner. Dar nu s-a întâmplat aşa. Am trecut peste”.

Traseele răpirilor: întâi lux, apoi coşmar

Faptul că Omar Hayssam era în 2005 coleg în Partidul Social Democrat (PSD) cu Vasile Ion, tatăl jurnalistei Marie-Jeanne Ion, a fost speculat politic în ultimii ani. Elena Udrea, ministrul Turismului, a declarat, la începutul acestui an, într-o emisiune de la postul OTV, că „aşa cum ştiu eu lucrurile, Marie-Jeanne a ştiut ce se va întâmpla.

Nu a ştiut ce sens va lua răpirea, dar era o poveste care şi ei i-ar fi adus notorietate”. Reacţia fostei jurnaliste a venit imediat: „Nu există nicio probă care să ateste că ştia cineva de răpirea din Irak. Declaraţiile Elenei Udrea au ca scop declanşarea unui scandal politic, dar nu voi lăsa pe nimeni să mă folosească pentru asta”.

Elena Udrea şi-a bazat afirmaţia pe prietenia tatălui fostei jurnaliste de la Prima TV cu Omar Hayssam, sirianul care a venit cu iniţiativa deplasării. Conform scenariului acesta, jurnaliştii români ar fi trebuit să fie răpiţi pentru o perioadă de câteva zile, timp în care Hayssam să iasă din ţară cu patru milioane de dolari, sumă destinată răscumpărării.

Mai departe, răpitorii ar fi urmat să se aleagă cu câteva sute de mii de dolari, iar Hayssam să depună restul banilor în mai multe bănci. Filmul s-ar fi rupt în momentul în care răpitorii şi-au dat seama de diferenţa colosală între suma pe care o încasau şi valoarea răscumpărării de care se vorbea în România, în primele zile de după răpire. Marie-Jeanne Ion respinge ferm orice implicare în acest scenariu.

„Nu poţi controla nimic de la distanţă într-o zonă de conflict. Sunt absurde toate acuzaţiile care mi s-au adus. N-am ştiut dinainte de răpire şi nu pot să înţeleg ce miză l-a făcut pe Hayssam să trimită trei oameni la moarte. Pentru că noi puteam muri din prima secundă în care am fost răpiţi. Puteam să trecem pe lângă un check-point, răpitorii erau văzuţi cu arme în maşină, erau mitraliaţi şi muream cu toţii. Ori a fost nebunie, ori a fost nepăsare. Hayssam ştia că sunt fiica colegului său de partid, iar asta a sporit gradul meu de încredere faţă de el. Nu pot să cred decât că a fost o făcătură. Nu mă puteam gândi că ar putea cineva să creeze un complot de o asemenea anvergură. Şi cu atât mai puţin că ar reuşi. Viaţa bate filmul”.

Suspiciuni cu privire la autenticitatea primei faze a răpirii au apărut după ce televiziunile din România au difuzat cea dintâi casetă cu jurnaliştii răpiţi. Aceştia nu păreau maltrataţi şi se aflau într-o cameră la suprafaţă, nu într-un beci, precum alţi ziarişti capturaţi. După revenirea în ţară, Marie-Jeanne, Sorin şi Ovidiu au declarat că în primul spaţiu de detenţie, unde au stat o săptămână, au beneficiat de mâncare, apă minerală sau suc, ţigări şi acces la toalete şi duşuri.

Marie-Jeanne Ion spune însă că, „în cele mai multe cazuri, jurnaliştii răpiţi parcurg un circuit asemănător cu al nostru. Ridicaţi din stradă, duşi într-un loc normal (Florence Aubenas, jurnalista din Franţa, a fost dusă la început într-o casă absolut luxoasă) şi de acolo duşi mai departe, într-un loc mult mai rău”.

Mihai Voinea, Cristian Delcea, “Adevarul”, 13.10.10

Advertisements