Tags

, , ,

În această lume nouă, nu minunată, nu calmă, nu prea obişnuită să aştepte şi nici să asculte, Radu Cosaşu a fost pentru prima dată într-o emisiune televizată, luni, 8 noiembrie 2010, la TVR Cultural.

Daţi-ne dreptul, nouă, cititorilor săi, nouă, naufragiaţilor în jungla aceluiaşi bloc de gheaţă, să decupăm această emoţie ca pe un articol de ziar despre dispariţia unei minunate specii de fluturi, să nu ni se pară nici puţin şi nici târziu.

Noi de la Radu Cosaşu ştim că ori de câte ori un poet este asasinat ceva rău urmează să se petreacă în destinul tuturor oamenilor, că atunci când îţi moare o rubrică la gazetă doare aşa cum ţi-ar muri un copil, că sunt rare crimele mai perfide decât arderea scrisorilor primite pe adresa redacţiei, rare crimele mai cumplite decât cuvintele aruncate în flăcări, toate acele litere, dar şi virgule şi semne de întrebare care pier cu acel teribil fâlfâit, „ca al unor păsări triste”.

 Radu Cosaşu a făcut din farmecul indestructibil al sonatinelor şi al mătuşilor din Tel-Aviv, din ştirile agenţiilor internaţionale de presă şi din filmele de cinema, din înţelepciunea de a deveni un extremist de centru şi din meciurile de fotbal, ba chiar şi din amănuntul că multă vreme a fost tuns de Niţu, un frizer de câini, o literatură. „Supravieţuiri” – acesta este cel mai frumos substantiv care i-a ieşit din condei, din inimă şi din minte, iar cu adevărat fantastic mi se pare că acesta, „supravieţuiri”, este un substantiv comun.

La nouă ani a iubit o fată pe care o chema Angi, iar pentru a se împăca odată cu o femeie i-a citit o noapte întreagă „Nasul” lui Gogol. Fiindcă aşa a fost, aşa a scris, şi, mai ales, fiindcă nu se reneagă, Radu Cosaşu va continua să supravieţuiască atât timp cât oamenii se vor mai îndrăgosti şi vor mai citi.

Şi cel mai mult îmi place că acolo, la răscruce, între Fellini, cineastul, şi Rubinstein, pianistul, între Borges orbind şi Maggiorani furând o bicicletă, Radu Cosaşu, ca un bun creionar, nu pretinde decât acest monument, „micuţ, dar monument”  – „o ridicătură, bine întărită de timp, formată din fărâmiturile de gume consumate de-a lungul scrierii operelor definitive, pecetluind astfel modestul adevăr cehovian prin care talentul este definit ca arta de a şterge”. 

* Am publicat acest articol in ziarul “Adevarul”,  la 09.11.2010

Advertisements