Tags

, , ,

În România anului 1995, atât de murdară, trăieşte şi Ion I. Ion, un contabil pensionat care are fiul medic în Canada, singurul său fiu, pe care l-ar fi vrut la Colentina, la Fundeni, oriunde mai aproape, fiul pe care l-a turnat, nu la Securitate, ci la Miliţie, pentru a-l împiedica să plece, şi el tot a plecat.

Ion I. Ion are o soţie, Nina, care demult nu îi mai vorbeşte, datorii la întreţinere şi lecturi nocturne pe teme medicale. Ion I. Ion nu are prieteni, are doar câteva amintiri vagi de pe front, unde oricum nu s-a remarcat prin nimic. Cu toate acestea, într-o zi, el primeşte o înştiinţare că va fi decorat. Ion I. Ion se va agăţa de medalia de onoare, pe care nu o merită, până la sfârşit.

taguriandrei craciun militie securitate canada supravietuire El nu este un erou, el este un om cinstit, obligat să se predea minciunilor mici, minciunile supravieţuirii, cele care te trec de la o zi la alta, duplicităţii deprinse în comunism, duplicitatea chemată să te descurce printre vecini, funcţionari, preşedinţi de scară şi de ţară. Nu contează.

Victor Rebengiuc reuşeşte să facă din Ion I. Ion şi din povestea lui o perfectă, şi tocmai de aceea îngrozitoare, cronică a singurătăţii. „Medalia de onoare” este printre puţinele filme româneşti care, deşi românesc până în adâncul cadrelor, cinelor şi tăcerilor sale (sunt lucruri care nu se pot spune), încetează să aparţină unui singur loc şi unui singur timp.

Ion I. Ion poate trăi şi acolo unde Ion Iliescu nu e preşedinte. Ion I. Ion este oricine. Este bătrânul care plimbă o sacoşă între ghişee şi parcuri, este cel peste care ninsoarea cade ca o pedeapsă, cel care întârzie pe peron mult după ce toate uşile s-au închis. Este tatăl care copiază, de mână, cursurile fiului, fiindcă acesta nu înţelege scrisul unor colegi, fapt care, evident şi oribil, ioomai târziu, când nimeni nu va mai scrie de mână, nu va mai prezenta nicio importanţă.

Ion I. Ion este o petiţie, o cerere de demnitate, completată cu fălcile încleştate, privirea pierdută şi puţină speranţă. Ion I. Ion este celălalt obraz, cel întors, o oglindă pentru nepăsarea noastră, a celor care lovim des şi uităm uşor.

* Am publicat acest articol in “Adevarul” din 16.11.2010

Advertisements