Tags

, ,

Începută în 2007 ca un proiect extrem de ambiţios, revenirea elitelor româneşti aflate peste  hotare s-a transformat într-un eşec lamentabil care costă statul român sume incalculabile. „Adevărul“ vă prezintă poveştile scandaloase a trei dintre românii sosiţi în ţară prin programul de reîntoarcere a tinerilor cercetători.

Proaspăt intrată în Uniunea Europeană şi aflată într-o perioadă de mare avânt economic, România adopta în urmă cu trei ani, prin Hotărârea de Guvern 475/2007, Planul Naţional de Cercetare, Dezvoltare şi Inovare (PNCDI) 2007-2013.

Obiectivele erau măreţe, pornind de la stimularea cercetării şi ajungându-se până la „creşterea competitivităţii economiei româneşti prin inovare”. S-a mizat, în primul rând, pe un program de resurse umane care avea ca ţintă repatrierea elitelor, aşa-numitul program de reîntoarcere în ţară a tinerilor cercetători.

Iniţiativa a avut succes. Convinşi că în România lucrurile se schimbă în bine şi că e nevoie de ei mai mult ca oricând, mulţi tineri de valoare au renunţat, în perioada 2007-2008, la oportunităţile care li se deschideau în Occident şi au ales să revină în ţară, semnând contracte pentru proiecte de cercetare care se întindeau pe o durată de doi ani.

Fondurile, tăiate

Ciocnirea cu sistemul românesc a fost însă una şocantă pentru tinerii cercetători, care s-au lovit de o birocraţie excesivă şi s-au trezit rămaşi pe drumuri la finalul celor doi ani de contract, întrucât fondurile alocate cercetării au fost tăiate drastic din cauza crizei financiare. În prezent, mulţi dintre cei care şi-au terminat proiectele au părăsit din nou România, iar cei care se apropie de finalul lucrărilor sunt cu bagajele făcute.

Conducerea Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (CNCSIS), instituţia care coordonează aceste proiecte, pare resemnată cu această situaţie. „Criza financiară a lovit toată cercetarea din România, inclusiv acest program, care funcţionează pe avarie în acest moment, din lipsă de bani. Este cu atât mai frustrant cu cât reuşisem să atragem înapoi în ţară foarte mulţi cercetărori români plecaţi în străinătate.

Acum nu mai reuşim să-i susţinem la nivelul la care ar merita şi mulţi dintre ei pleacă de unde au venit. Posibilitatea ca ei să mai rămână în România este, din păcate, foarte mică. Programul este la limita supravieţuirii deoarece finanţarea acordată cercetării a fost tăiată drastic”, ne-a declarat Daniel David, vicepreşedintele CNCSIS.

Şef de promoţie

Cazul lui Radu Blaga (34 de ani) este concludent pentru felul în care autorităţile din România s-au comportat cu cercetătorii întorşi în ţară, determinându-i pe mulţi să se întoarcă în Occident, de unde au venit. Crescut într-o familie de profesori universitari, Radu Blaga s-a înscris, în 1995, la cursurile Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj-Napoca (FMV), pe care a absolvit-o ca şef de promoţie.

În ultimul an de facultate, tânărul clujean a obţinut o bursă în Franţa, la Şcoala Naţională Veterinară de la Alfort, cea mai prestigioasă din lume în acest domeniu. La finalul bursei, Radu a continuat în Franţa cu masteratul, iar în martie 2007 şi-a susţinut teza de doctorat, apreciată cu „summa cum laude”.

Cunoscând potenţialul tânărului cercetător român, francezii i-au propus un post de „maître de conferences” (conferenţiar) la Şcoala Naţională Veterinară de la Alfort. În acelaşi timp, decanul Facultăţii de Medicină Veterinară din Cluj i-a spus că, „dacă francezi îţi dau un post de conferenţiar, îţi dăm şi noi la fel”.

Încurajat de aceste promisiuni şi de apariţia programului de repatriere a tinerilor cercetători, Radu Blaga s-a hotărât să-i refuze pe francezi şi să se întoarcă în România. „În acel moment al carierei mele m-am bazat mai mult pe sentimente decât pe raţiune”, afirmă Radu Blaga.

“O să mai vin în România doar în vacanţă. De acum înainte va fi doar o comparaţie pentru cum nu se face cercetare.”
Radu Blaga
cercetător român

„Radule, cine te-o adus, ăla să te facă om!”

Pentru Radu Blaga, aventura revenirii în România a început prost şi s-a terminat şi mai prost. Când a început proiectul de cercetare pentru care se întorsese în ţară, a primit, pe post de laborator, trei camere în care nu se găsea nici măcar un scaun.

„După o muncă titanică, am reuşit să echipez laboratorul, dar când dădea o ploaie mai puternică, mă trezeam că picură din tavan. Trebuia să stau cu ligheane şi găleţi printre aparatele de mii de euro”, povesteşte Radu Blaga.

Situaţia tânărului cercetător devenea cu atât mai delicată cu cât postul permanent de conferenţiar în cadrul Facultăţii de Medicină Veterinară a rămas doar la stadiul de promisiune. „În iunie 2008, cam la un an după ce m-am întors din Franţa, am mers la decan pentru a afla dacă promisiunea unui post permanent se mai respectă sau nu.

Între timp, postul de decan fusese preluat de altcineva, nu mai era aceeaşi persoană care mă îndemnase să revin la Cluj pe un post similar celui oferit de francezi. Noul decan a fost foarte tranşant: «Radule, cine te-o adus, ălasă te facă om! Du-te la el să-ţi găsească post». Atunci m-am convins definitiv că în România nu contează cât de valoros eşti. Dacă nu eşti omul cuiva, atunci nu prea se găseşte loc pentru tine”, afirmă, indignat, Radu Blaga.  

Francezii l-au reprimit cu braţele deschise

La terminarea contractului de cercetare întins pe doi ani, pe care îl semnase la întoarcerea în ţară, Radu se găsea într-o situaţie dramatică. Dintr-un tânăr cercetător care îşi dăduse doctoratul la Paris şi căruia i se deschideau în faţă atâtea oportunităţi, ajunsese în situaţia de a tremura de la o lună la alta pentru viitorul său şi al celor trei copii.

„Când am terminat eu proiectul, apăruse deja criza financiară, banii pentru cercetare fuseseră tăiaţi, iar alte proiecte la care să aplic în România nu mai existau. La Universitate mi s-a oferit un contract pe trei luni.

L-am acceptat. Apoi unul pe două luni, apoi pe o lună, cu un salariu de 1.200 de lei. Eram luat în bătaie de joc. N-am mai rezistat şi, în luna martie a acestui an, am plecat înapoi în Franţa. Mi-a fost foarte greu, pentru că nici nu poate fi altfel când îţi iei familia cu trei copii şi te muţi dintr-o ţară în alta, dar nu am avut de ales”, mărturiseşte clujeanul de 34 de ani.

Francezii nu s-au supărat că Radu Blaga îi refuzase în urmă cu trei ani. I-au oferit acelaşi post de conferenţiar, iar cercetătorul român îşi pune acum toate capacităţile şi cunoştinţele în slujba unei ţări care i-a oferit condiţii decente şi o doză considerabilă de respect. În România nu vrea să se mai întoarcă decât în vacanţă.

Ce pierde România

Întrebat ce ratează ţara noastră prin faptul că nu reuşeşte să-i atragă şi să-i păstreze pe tinerii de valoare, Radu Blaga face o comparaţie interesantă: „România pierde o şansă pe care a mai avut-o acum un secol. Am înflorit în perioada interbelică pentru că tinerii noştri care studiau în Occident se întorceau în ţară”.

“Le-am spus celor de la Guvern că, tăind fondurile pentru cercetare, se prăbuşeşte tot ce am construit în anii anteriori. Ni s-a răspuns că nu se poate face nimic deoarece nu sunt bani şi toată ţara funcţionează în regim de criză.”
Daniel David
vicepreşedintele CNCSIS

Nervii din România – trataţi prin muncă în Spania

Liviu Ignat (32 de ani) este un caz aproape fericit în această poveste. Fericit nu pentru că şi-a găsit menirea de cercetător în matematică pe tărâmurile româneşti, ci pentru că a fost suficient de inspirat să-şi găseasă o slujbă permanentă şi să nu rupă legăturile cu Occidentul. În 2007, Liviu avea un doctorat în matematică la Madrid şi era asistent la departamentul de Matematică al Universităţii Autonome din capitala Spaniei.

Viaţa l-a silit să ia în considerare întoarcerea în România: „Mi s-a născut un copil, iar soţia nu prea găsea de muncă acolo şi am hotărât să mă întorc. Urmăream pagina de internet a celor de la CNCSIS şi am văzut că apăruseră ceva competiţii de proiecte”. În octombrie 2007, Liviu a lăsat Spania pentru România.

„Proiectul îţi oferea un contract de cercetare pe doi ani, cu condiţia să mai rămâi în ţară un an după aceea. Ideal ar fi ca universităţile în care te-ai dus să aibă interesul să rămâi şi după finalul proiectului. La mine n-a fost o problemă pentru că eu am prins un post la Institutul de Matematică şi am rămas acolo după proiect”.

Matematicianul Liviu Ignat Foto: Marian Vilău

În septembrie 2009, Ignat a terminat proiectul. Ar fi vrut să participe  la încă o competiţie de proiecte la CNCSIS. Numai că până în februarie 2010 nu s-au mai organizat concursuri. Aşa că Liviu a rămas doar cu postul de cercetător la Institutul de Matematică. „Dacă nu aveam postul ăsta, rămâneam pe drumuri”, afirmă Liviu Ignat.

Salariul de la institut este de 1.500 de lei. Ca să poată trăi decent, colaborează la proiecte cu foştii săi colegi şi profesori din Spania. „Sunt momente în care îmi pare rău că m-am întors, mă enervez şi îmi vine să plec din ţară. Când mă enervez, mă duc în Spania, la fostul meu conducător de doctorat, lucrez o lună acolo, sunt plătit bine şi îmi vine cheful de lucru”.

Ce înseamnă proiectele

Încercarea de a atrage în România tinerii cercetători nu este o iniţiativă suficientă pentru a obţine vreun rezultat. În lipsa unei industrii funcţionale, tinerii nu fac altceva decât să-şi ducă la capăt proiectele de cercetare, iar la final să le publice într-o revistă de specialitate.

„Dacă la noi economia merge prost şi în România nu se mai fac nici şuruburi, ce invoaţie să îţi ceară? Atâta vreme cât economia nu trage ca să spună că are nevoie de ceva, e greu. România nu dezvoltă produse, preferă să importe totul”, spune Liviu.

“Sunt momente în care îmi pare rău că m-am întors, mă enervez şi îmi vine să plec.”
Liviu Ignat
cercetător român

Cercetătorul care face pe funcţionarul

Ovidiu Teşileanu vrea să plece iar din România  Foto: Marian Vilău

Când a aflat de programul de reîntoarcere în ţară a tinerilor cercetători, Ovidiu Teşileanu se afla în Italia. Născut într-o familie de fizicieni, Ovidiu a preluat pasiunea părinţilor, a absolvit cu brio cursurile Facultăţii de Fizică din Bucureşti, a făcut masteratul, iar în 2005 a plecat în Peninsulă, la Torino, pentru a-şi definitiva doctoratul în astrofizică.

După terminarea doctoratului, pe când avea doar 27 de ani, a fost invitat să participe la un vast proiect de cercetare desfăşurat la nivel european.

Era vorba despre un proiect finanţat de Uniunea Europeană, care se ocupa cu studiul jeturilor stelare şi care includea o pleiadă de tineri cercetători de pe tot continentul. România era reprezentată de Ovidiu Teşileanu, care primea un salariu lunar de 2.000 de euro.

La finalul proiectului, italienii i-au oferit un post la Universitatea din Torino. Numai că Ovidiu s-a hotărât să se întoarcă în România, atras de programul de reîntoarcere în ţară a cercetătorilor români.

Ajutat de părinţi

„La acel moment puteam rămâne acolo pe un post, un fel de stagiu după doctorat. Ar fi fost un salariu de aproximativ 1.500-1.600 de euro. Factorul decisiv pentru întoarcerea în ţară a fost că aveam soţie şi doi copii”, spune Ovidiu. S-a întors în decembrie 2008. Proiectul său a început cu o întârziere de şase luni, iar primul salariu în România a venit abia în noiembrie 2009!

„Am avut noroc că am venit cu ceva rezerve din Italia şi m-au mai ajutat părinţii. Am mai ţinut cursuri pe la nişte universităţi private. Aşteptarea a fost dificilă. Am fost dezamăgit de această situaţie, dar nu mai puteam în acel moment să mă întorc la Torino, după ce refuzasem oferta italienilor”.

Acum, Ovidiu se ocupă de proiectul lui de cercetare la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. Salariul e în jur de 4.000 de lei, condiţionat de realizarea unor paşi în cadrul proiectului.

„Dacă nu apare nimic, emigrez din nou”

Ovidiu a rămas şocat de piedicile care i s-au pus în demersul său de cercetare în România. Cercetătorul român mai mult învârte contracte şi face licitaţii decât cercetare. Aşa e la noi.

„Am avut nevoie de nişte aparate pentru desfăşurarea proiectului şi m-am lovit de o birocraţie formidabilă. Dacă vreau să cumpăr ceva, nu ajunge să vorbesc cu decanul de la Fizică, trebuie să merg la rectorat, să trec pe la toate birourile lor (juridic, economic, cercetare), până ajung la rector. E senzaţia că profesorii, cercetătorii şi administraţia ne aflăm în tabere diferite, nu în aceeaşi barcă. Şi după toată chestia asta trebuie să se facă licitaţii. Licitaţiile durează şi mai apare şi câte o firmă care te şantajează cu contestaţii”, povesteşte Ovidiu.

Mai departe: „Eu aveam nevoie de un un sistem de calcul cu care trebuia să fac diverse simulări. Licitaţia am făcut-o în noiembrie 2009, iar eu pe 15 decembrie trebuia să termin faza la proeict. A apărut o firmă care a făcut contestaţie doar pentru că asta însemna neapărat suspendarea procedurilor. Până venea răspunsul de la Comisia Naţională pentru Soluţionarea Contestaţiilor dura 20 de zile lucrătoare.

Şi treceam de termenul în care puteam să fac licitaţia, să fac factura, să iau banii. Şi cei de la firma respectivă au venit să ne înţelegem, să discutăm. Nu ne-am înţeles, şi am deschis plicurile. Din întâmplare au venit cu preţul cel mai mic şi am fost obligat să-i accept, aşa că şi-au retras contestaţia. Sistemul însă nici acum nu merge cum trebuie pentru că ei, ca să obţină preţul ăla mic, au mai eliminat nişte softuri. Nu e nici acum tot softul, din cauza aceasta sistemul merge numai pe bucăţi”.

Ovidiu termină proiectul în iulie 2011. Şi deja se gândeşte să plece iarăşi din ţară. „Dacă după terminarea acestui proiect nu o să apară nimic, o să fiu obligat să plec în altă ţară. Nu am de ales. Am deja în cap unele variante: Germania şi Franţa. Părinţii mei, care sunt profesori, mă sfătuiesc să mă orientez spre alte ţări” 

“Dacă vrem să ne fie mai bine în viitor, nu trebuie să lăsăm baltă cercetarea. Inventând produse noi, putem vinde, putem atrage investitori.”

Ovidiu Teşileanu
cercetător la Institutul de Fizică Atomică

* Cristian Delcea, Mihai Voinea, “Adevarul”, 04.11.10

Advertisements