Tags

, ,

Un reporter „Adevărul“ s-a înscris în clasa I, în programul „A doua şansă“. Vă prezentăm imaginea necenzurată a costisitorului proiect derulat de Ministerul Educaţiei.  „A doua şansă“ se adresează celor care nu au frecventat instituţiile de învăţământ sau nu şi-au terminat studiile.

„Am 25 de ani şi sunt analfabet. N-am fost niciodată la şcoală. Părinţii mei e săraci şi m-a pus la muncă, nu m-a lăsat să învăţ carte. De fel sunt din judeţul Buzău, dar acuma sunt argat la o vilă în Pipera. Am aflat de programu’ «A doua şansă» şi am venit şi eu să învăţ să citesc, că e rău să nu ştii”.

Cam aşa arată, în mare, povestea pe care mi-o repet în minte în timp ce intru pe poarta Şcolii 95 din cartierul Vitan. Dezacordurile, hainele uşor prăfuite şi şapca aşezată strâmb pe vârful capului sunt şi ele parte din scenariu. Mă tem să nu fiu descoperit şi începe să mă cuprindă şi un soi de nostalgie după anii de şcoală.

Plin de emoţie, pătrund în clădire şi mă trezesc faţă în faţă cu doi indivizi mătăhăloşi, tunşi la chelie, desprinşi parcă din alaiul de protecţie al unui oligarh din Federaţia Rusă. Sunt, de fapt, agenţii de pază ai şcolii, le recunosc cele trei iniţiale inscripţionate pe piept. „Ce vrei, băieţică?”, mă întreabă unul. Le explic ce vreau şi îmi arată o uşă în spatele căreia aflu că trebuie să o aştept „pă Florina”. Mă întorc în hol şi aştept.

Puhoiul

Cei doi agenţi sunt prieteni la cataramă cu elevul de serviciu, care întreţine atmosfera cu ajutorul unui telefon mobil. Se ascultă manele şi se spun glume cu tentă. „E frumos la şcoală”, îşi zice analfabetul din mine. O femeie de serviciu aflată în trecere pe hol se opreşte contrariată: „Ce dracu faceţi, mă, că e fără zece?”.

Elevul de serviciu opreşte manelele şi apasă cu furie pe butonul soneriei care anunţă pauza. Copiii se revarsă pe holuri ca o viitură necruţătoare, ţipând şi alergând în toate părţile. Unul dintre agenţi nu mai are timp să se retragă din calea puhoaielor şi rămâne blocat în mijlocul furnicarului, strigând cu disperarea unui sinistrat: „Ce aveţi, mă, vă e rău?”.

Prima lecţie: D de la dulap

Apare, într-un final, şi Florina. O tânără corpolentă cu tenul cafeniu, genul „big mama” din filmele americane. Mă întreabă dacă am mai fost vreodată la şcoală, dacă ştiu să citesc şi să scriu. Îi spun că nu şi ea zâmbeşte cumva admirativ, probabil faţă de curajul meu de a mă înscrie în clasa întâi la 25 de ani. Nu mă consolează cu nimic că totul e o minciună.

E al naibii de greu să priveşti un străin în ochi şi să spui că eşti analfabet. Îmi este ruşine şi încep să înţeleg cât de cumplit este pentru cei care trăiesc într-adevăr cu acest handicap. În România sunt peste 400.000, iar ruşinea este primul şi marele lor adversar în drumul către o minimă cunoaştere. Din păcate, programul „A doua şansă”, făcut la nivel declarativ pentru a-i ajuta, este aplicat într-un stil pur românesc şi are o eficienţă aproape de zero.

Florina mă conduce în clasă, mă aşază într-o bancă şi mă lasă acolo. Mă uit în jur şi văd că mai am vreo zece colegi. Sunt cu toţii mai mici decât mine, au între 13 şi 19 ani, rămaşi, probabil, repetenţi ani în şir sau reîntorşi la şcoală după ce au abandonat-o o vreme.

Aveam să aflu mai târziu că la ciclul primar sunt înscrişi, de fapt, 27 de elevi, cel mai mare fiind un bărbat de 39 de ani. Niciunul dintre cei trecuţi de 20 de ani nu calcă însă pe la şcoală. Unii sunt la serviciu, altora le este ruşine şi preferă să vină separat, prin weekend, odată la două săptămâni.

La muncă!

Florina se plimbă printre bănci şi face planuri pentru decorarea clasei: „De ce nu vreţi, mă, să daţi şi voi bani pentru perdele? Nu vreţi să facem frumos? Uite, ea a dat şi a mai pus şi în plus”. O adolescentă împlinită la trup confirmă cu toate puterile: „Am pus, că am dat un milion-jumate pe ele. Mai ieftine n-am găsit, să mor dacă vă mint”.

Discuţiile capătă amploare, ajungându-se într-un final la concluzia că ar trebui făcute şi nişte mutări. „La muncă”, strigă Florina, şi în clasă se declanşează haosul. Totul pare atât de firesc încât aş putea crede, ca un om ce n-a mai fost niciodată la şcoală, că asta trebuie să se întâmple de fapt ­într-o instituţie de învăţământ. Rămân buimăcit preţ de câteva minute, după care, văzându-le pe fete cum trag de dulapuri, hotărăsc că nu mai pot să stau deoparte.

Mă încumet să ridic de unul singur un corp cu sertare, urmărit de privirile admirative ale celorlalţi. Florina vrea să mă felicite, bucuroasă că are un aşa elev, dar îşi dă seama că nu ştie cum mă cheamă. „Cum te numeşti tu?. „Mihai”, îi răspund cu o voce gâtuită de apăsarea dulapului, dar mulţumit că am intrat în graţiile învăţătoarei.

Munca de Sisif a doamnei Minerva

După terminarea mutărilor, aveam să aflu că Florina nu este, de fapt, învăţătoare, ci un fel de coordonator al programului. Învăţătoarea noastră este doamna Minerva, o bătrânică trecută binişor de 60 de ani, cu părul cărunt şi voce de om cumsecade. Suntem patru clase grupate la un loc şi ea trebuie să facă faţă singură la tot ciclul primar.

Se împarte cum poate în cele trei ore de program, dar, chiar şi cu ambiţia de care dă dovadă, totul pare o muncă de Sisif. N-a fost nicio zi în care, din cele trei ore petrecute la şcoală, să se poată ocupa de mine mai mult de 20 de minute. În prima zi îmi pune în faţă două foi xeroxate din manual pe care sunt imprimate literele alfabetului, şi îmi zice să mă uit peste ele, să văd pe care le recunosc.

Misterioasa dispariţie a literei „Q”

După vreo oră în care se ocupă de ceilalţi se întoarce la mine, singurul elev de la clasa întâi: „Ia să vedem, mamă, pe care le-ai cunoscut? Uite, ăsta e A de la avion, B de la banană, C de la carte, D de la damigeană…”.

Doamna Minerva îmi înşiră literă după literă, constatând la un moment dat că alfabetul este incomplet: „Au sărit peste Q, nu-l avem aici. Între P şi R este litera Q, care e aşa ca un O şi cu o codiţă, dar se foloseşte la cuvinte de origine străină, nu prea îl folosim în scrierea noastră. Ăsta e R de la roată, S de la scaun. Asta e X, dar în cuvinte îl citim «csî» nu «ics». Îl citim «csî», dar îi zicem «ics», aşa îi zicem noi ca literă. Ăsta e Z de la zar. Y îl folosim tot pentru cuvinte străine, New York şi altele”.

După ce am făcut cunoştinţă cu literele alfabetului, doamna Minerva mă pune să citesc nişte nume de animale. Nu ştiu dacă e vorba de exigenţa ei sau dacă e ceva firesc ca atunci când te duci în clasa întâi la 25 de ani să ţi se ceară să citeşti din prima zi. Insist totuşi să mă comport ca un analfabet şi mă prefac că nu pot să citesc nici măcar cuvinte simpatice precum “Azor, Grivei sau Joiana”.

Învăţătoarea e răbdătoare şi îmi arată cum trebuie să fac: “Aici e numele unui căţel: A-zor. Aici e un cal: Mur-gu, ăla e «g». Şi aici un nume de vacă: Jo…Jo-ia…Jo-ia-na. Joiana.  Nu trebuie să fii inhibat. Aici nu e ca la copiii mici la şcoală, ­simte-te ca acasă şi facem exerciţii. Putem să şi greşim, nu are nicio importanţă”.

Doamna Minerva mă îndeamnă să le citesc de unul singur şi mă abandonează, nevoită să intervină pentru a pune capăt unui conflict iscat între fetele din clasele mai mari. „Du-te, fă, dracu, nu vezi ce mare eşti? La clasa a treia nici nu încapi în bancă”, se răţoieşte una dintre ele.

Cea insultată, întâmpinând într-adevăr serioase probleme în a-şi găsi un loc confortabil, se apără gesticulând furioasă: „Taci, fă, tu ai 19 ani şi eşti clasa a patra, eu măcar am 15 ani”. Doamna Minerva le ţine o morală ca la carte şi, ajutată şi de soneria care anunţă finalul orelor, reuşeşte să potolească spiritele. Ne pregătim de plecare.

Aflu că va trebui să vin în fiecare zi de la ora nouă, iar dacă mai lipsesc câteodată „nu e nicio nenorocire”. Ies pe uşa clasei şi mă îndrept către ieşire, dar sunt acostat imediat de o femeie extrem de nervoasă: „Gata, aţi terminat?” „Cu ce”, întreb. „Aaa, nu sunteţi cu pavajul, mă scuzaţi”.

Manuale pline cu dezacorduri

Ce se mai învaţă în clasa I: „cuvintele care începe cu literele“

Oficial, Ministerul Educaţiei spune că programul „A doua şansă” este un mare succes. Că au ajuns la peste 10.000 de elevi înscrişi, că au elaborat manuale speciale extrem de utile şi că profesorii sunt pregătiţi de formatori de elită pentru a aplica metode speciale. În realitate, lucrurile stau exact pe dos.

Elevii care dau pe la şcoală mai mult pierd timpul decât să înveţe ceva. Manualele sunt banale şi pline de greşeli, profesorii sunt în multe cazuri pensionari care nu folosesc alte metode decât cele pe care le aplicau şi în urmă cu 30 de ani.

În cele cinci zile în care am fost la şcoală, învăţătoarea n-a făcut nimic altceva decât să urmeze orbeşte manualele şi să aplice, din când în când, câte-o muştruluială zdravănă. N-am văzut alte metode decât clasicele „Treziţi-vă!” sau „Luaţi-vă de treabă, că aşa nu mai merge!”.

Familia şi documentele ei

Dau pe la şcoală din două în două zile. Nu de alta, dar observ că aşa fac mai toţi şi nu vreau să trezesc vreo suspiciune. Doamna Minerva îmi dă încă două foi xeroxate din manual şi mă îndeamnă să citesc singur, făcând şi o precizare:

„Poţi să zici şi tare, că nu deranjezi pe nimeni”. Se ocupă apoi de cei din clasa a treia, cărora le predă unităţile de măsură. „Ce măsurăm noi cu kilogramul?”. Elevii se gândesc. O fată din ultima bancă îşi ia inima în dinţi şi răspunde: „Kilogramele”.

Învăţătoarea scoate o exclamaţie care exprimă dezamăgirea, dar fata nu se dă bătută şi mai încearcă o dată: „Ceapă, cartofi, d-astea măsurăm”.

Doamna Minerva se dă bătută: „Kilogramul este unitatea de măsură pentru masa sau greutatea unui corp”. Ora de matematică merge mai departe cam în acelaşi ritm. Învăţătoarea mă mai vizitează din când în când, desparte cu mine câteva cuvinte în silabe şi mă îndeamnă să exersez cititul. La clasa a patra se predă ceva istorie. Se vorbeşte despre familie.

„Documentele familiei se păstrează în siguranţă şi curate. Nu scrii pe ele, nu le pătezi. Şi nici nu le dai la prieteni sau la necunoscuţi. Am văzut la televizor notari care erau mână în mână cu infractorii şi luau casele bieţilor bătrâni”, spune doamna Minerva.

De la ora unsprezece la ora unu avem două ore de franceză. Le facem tot la grămadă, tot cu o profesoară trecută bine de prima tinereţe. Se plânge mereu că nu mai poate de frig şi e departe de a avea energia doamnei Minerva. Ne învaţă obiectele din clasă. „C’est un armoire, C’est une porte, C’est un chaise”.

Ceilalţi repetă ca nişte papagali. Eu nu zic nimic. Dacă sunt analfabet, fireşte că nu ştiu nici franceză. Obiectele din clasă sunt epuizate repede. Profesoara e plictisită rău. Se uită la ­ceas, se gândeşte o clipă şi ridică privirea către clasă: „Ia să vă-ntreb eu pe voi: «Comment ça va?»”. Nu răspunde nimeni. În spatele clasei se aud două fete care discută despre telenovele.

„Când vă întreb «Comment ça va?», voi răspundeţi «Ça va bien»”. Profesoara se uită din nou la ceas. Au trecut 20 de minute din prima oră. Zice că pe a doua n-o mai facem, aşa că ne dă drumul de-acum. „Duceţi-vă, că e frig rău aici”, şi clasa izbucneşte într-un strigăt de bucurie.

Gina nu ştie să zică „Lică, Rică şi Ionică”

Sunt deja în a cincea zi de şcoală şi nu pot să spun că am învăţat ceva. Doamna Minerva îmi predă următoarea lecţie din manual: „Anotimpurile”. Vara e cald, iarna e frig. Sunt analfabet, dar atâta lucru ştiu şi eu. Mă plictisesc, aşa că stau şi o urmăresc pe Gina. Gina este în clasa a doua, deşi ar avea vreo 20 de ani după aproximările mele. Vorbeşte gâjâit, ca un aparat de radio care nu prinde niciun post şi pare să aibă şi o semipareză pe partea dreaptă.

Nu-şi poate folosi o mână şi merge şchiopătând. Gina are un abecedar vechi pe care îl răsfoieşte în timp ce mănâncă chipsuri. La un moment dat, o întreabă pe doamna Minerva dacă nu mai vine vreo fundaţie „să ne ajute la lecţii”. Învăţătoarea o dojeneşte fără milă: „Pe tine nimeni nu te poate ajuta decât tu.

Cine are ambiţie şi vrea să înveţe poate învăţa şi singur. Mi se pare mie că eşti şi cam leneşă, Gina! Nu înţeleg de ce nu ai voinţă să înveţi şi tu să citeşti. Eu nu te trec în altă clasă, să ştii. Te-am trecut în clasa a doua că am zis că eşti şi tu necăjită şi poate te voi ambiţiona”.

Gina nu zice nimic. Răsfoieşte în continuare abecedarul ei vechi. Se opreşte la o pagină cu trei băieţei: Lică, Rică şi Ionică. Poate citeşte în gând: „Noi colorăm un măr. Cum e mărul nostru, Lică? Mărul nostru e auriu”. Învăţătoarea îi aruncă un îndemn: „Hai, Gina, că răsfoieşti mereu, dar nu citeşti deloc. Vreau să te văd că şi citeşti unde deschizi pagina”.

Cam la asta se rezumă toată interacţiunea dintre Gina şi învăţătoare pe parcursul unei zile. Ea primeşte îndemnuri, dar nu şi ocazia de a arăta dacă poate sau nu să citească. Învăţătoarea e ocupată cu elevii din celelalte clase. Se aude soneria. Gina se ridică din bancă, îşi bagă abecedarul vechi în ghiozdan şi pleacă şchiopătând. Arată ca un om care a ratat şi „a doua şansă”. Pentru că, în realitate, nici nu i-a fost oferită vreodată.

“Cine are ambiţie şi vrea să înveţe poate învăţa şi singur.”
Minerva Călin
învăţătoare

“Manualele sunt interactive, au multe explicaţii, iar la fiecare final de capitol se fac evaluări. “
Liliana Preoteasa
director general în
Ministerul Educaţiei

Analfabeţii ne costă 4,5 milioane de euro!

Analfabeţii din Teleorman îşi încearcă a doua şansă Foto: Elisabeth Bouleanu

Liliana Preoteasa, director general în Ministerul Educaţiei şi una dintre persoanele care supervizează programul„A doua şansă”, spune că acesta este un succes întrucât „în 1999, când am început, aveam 200 de cursanţi iar acum avem peste 10.000″.

Nu ştie însă cât costă alfabetizarea românilor fără carte. Până anul trecut, programul era finanţat din fonduri PHARE, însă acum a trecut în schema bugetului de la Ministerul Educaţiei. „Cât să coste?… 2 lei şi 50 de bani, nu ştim cât costă! Costă profesorii, metodologia, formatorii”, ne-a mai declarat Liliana Preoteasa. În Hotărârea de Guvern numărul 1.618/2009 s-a stabilit bugetul alocat programului

„A doua şansă”. Aproximativ 2.000 de lei anual „toacă” de la buget fiecare cursant. Suma creşte sau scade sensibil în funcţie de mediul (rural/ urban; limba română/minorităţi) în care este aplicat programul. Corelând această sumă cu cei 10.000 de cursanţi de care vorbeşte Liliana Preoteasa, rezultă un buget total pentru „A doua şansă” de 20.000.000 de lei, adică peste 4,5 milioane de euro anual.

* Mihai Voinea, “Adevărul”, 21.10.2010

Advertisements