Tags

, , ,

Criza financiară şi ritmul tot mai alert în care ne ducem viaţa au făcut ca numărul despărţirilor să crească de la un an la altul. „Adevărul“ face o radiografie a unuia dintre cele mai îngrijorătoare fenomene ale societăţii actuale: expansiunea divorţurilor.

Uşile sălilor de judecată sunt deschise pentru toţi cei care sunt curioşi să vadă cum decurge un proces de divorţ. Este o experienţă care ar trebui încercată mai ales de către cei care şi-au ales deja modelul invitaţiilor şi culoarea baloanelor care vor decora restaurantul. Mai ales pentru ei e bine de ştiut că da, oricât de frumos ar fi începutul, într-un final se poate ajunge şi aici: momentul la care, după ani de căsnicie, nu mai contează decât cui îi rămâne Oltcitul şi cine se alege cu Matizul.

În rigiditatea şi în absurditatea lui, sistemul juridic transformă despărţirea unor oameni într-un soi de spectacol tragicomic, în fapt o imagine sumbră a societăţii bolnave în care trăim. În România nu se poate divorţa amiabil decât în anumite condiţii (atunci când ambii soţi îşi dau acordul, căsnicia este mai veche de un an, iar din ea n-au rezultat copii încă minori), aşa că de cele mai multe ori se ajunge la divorţul pentru motive temeinice. Întrucât solicitarea divorţului din culpă proprie nu este permisă de lege, persoana care înaintează acţiunea de divorţ trebuie să precizeze motivele pentru care celălalt se face vinovat şi să aducă dovezi în susţinerea acestora. Sistemul pare construit în aşa fel încât să ucidă şi ultimele sentimente care ar mai putea exista între un soţ şi o soţie a căror căsnicie a ajuns la răscruce: îi forţează să-şi vâneze defectele şi le lipeşte două etichete cumplite, a căror simplă pronunţare sugerează că nu mai există drum de întoarcere – unul devine reclamant, iar celălalt, pârât.

O schemă de karate

La Judecătoria Sectorului 1, într-o sală cât sufrageria unui bloc comunist, transpiră laolaltă bărbaţi şi femei de toate vârstele, plus o pleiadă de avocaţi plictisiţi care îşi aşteaptă rândul la bară. Un gardian mustăcios le scrutează dintr-un colţ pe viitoarele femei divorţate, în timp ce judecătoarea o îndeamnă pe o tânără îmbrăcată modest să pună mâna pe Biblie şi să repete după ea: „Jur să spun adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu. Aşa să îmi ajute Dumnezeu”.

Într-adevăr, tânăra despre care grefierul notează că este verişoara reclamantei este hotărâtă să nu ascundă niciun detaliu: „Eu am stat la ei în casă timp de patru luni. A bătut-o la fundul gol până i-a dat sângele. I-a făcut o schemă de karate de a doborât-o la pământ. După aia a dat cu pumnul în tavan şi a spart frigiderul cu ciocanul”. Pârâtul, un bărbat înalt şi foarte bine legat, pare consternat de cele afirmate la adresa sa. Judecătoarea face eforturi să îşi stăpânească zâmbetul şi, întorcându-se către grefier, dictează pe un ton impersonal: „Declar că am asistat personal la agresiuni fizice între cei doi. Am văzut cum pârâtul i-a aplicat reclamantei o schemă de karate, iar aceasta a căzut la pământ”.

Dosarul următor pare mult mai complicat, chiar dacă nu a ajuns încă în faza martorilor. Judecătoarea pune întrebări, cei doi răspund şi îşi aruncă acuzaţii. Din această discuţie în trei se developează toată intimitatea unei căsnicii care durează, cum-necum, de peste 15 ani. Soţul, inginer, pleca des în călătorii de serviciu. Soţia, profesoară, se titularizase într-o localitate aflată la 200 de kilometri de Bucureşti. Se vedeau mult prea rar pentru ca sentimentele de la început să reziste, dar destul de des încât să facă trei copii. Cel mic şi cel mare locuiesc acum împreună cu tatăl. Acesta i-a dus pe trasee de munte interzise. Mijlociul stă cu mama şi a avut o tentativă de sinucidere. Următorul termen – peste trei săptămâni.

Televizorul şi frigiderul

Dosarele se succed într-un ritm alert. Înfăţişările durează puţin şi nu par să rezolve nimic. Unii aduc drept martor un vecin, alţii – iar un coleg de serviciu, alţii – o rudă. Se vorbeşte despre un bărbat alcoolic care nu aduce niciun ban în casă, despre o femeie care nu spală şi nu face mâncare şi despre un cuplu în care cei doi stau prea mult la serviciu şi fiecare şi-a găsit pe altcineva. După numai patru ani de căsătorie, un cetăţean de origine turcă şi o româncă arătoasă s-au hotărât să continue pe drumuri separate. L-au adus în faţa instanţei, ca martor, pe un prieten comun, şi el tot cu obârşii otomane. Judecătoarea întreabă cu hotărâre, ca şi cum omul acela chel şi negricios din faţa ei ar avea răspunsuri pentru toate întrebările din lume: „De ce nu se mai înţeleg cei doi?”. Turcul îşi scoate mâinile din buzunare şi începe să gesticuleze: „Problem cu banii. E criza asta, certuri mari! Problem cu banii!”.

Varianta cea mai simplă a unui divorţ pare aceea în care copiii sunt suficienţi de mari încât să nu mai fie afectaţi direct de despărţirea părinţilor, iar soţii îşi împart agoniseala fără conflicte. Scena are ceva din liniştea şi tristeţea unui sfârşit de octombrie: un cuplu aflat în pragul vârstei a treia se înfăţişează timid în faţa judecătoarei. Bărbatul poartă pantaloni de culoarea oului de raţă călcaţi impecabil, la dungă. Femeia are părul pieptănat într-o parte şi o rochie neagră, foarte elegantă cândva. Judecătoarea răsfoieşte hârtiile din dosar şi începe să citească: „Părţile au convenit la împărţirea bunurilor după cum urmează: parterul imobilului din strada Moldovei îi revine reclamantei, iar etajul şi mansarda îi revin pârâtului. Televizorul Sony îi revine reclamantei, iar frigiderul marca Beko îi revine pârâtului. Autoturismul Matiz va rămâne în proprietatea reclamantei, iar autoturismul Oltcit îi va reveni pârâtului”.

Din 2011, divorţul e mai uşor

Începând cu 2011 divorţurile în care cei doi soţi se înţeleg pe cale amiabilă vor putea fi rezolvate doar prin notar, fără a mai ajunge la tribunal. Legea „micii reforme” în justiţie, promulgată luni de Traian Băsescu, vizează şi soluţionarea proceselor de divorţ pe cale administrativă.

„Sentimentul e mereu acelaşi: că-ţi arunci o întreagă viaţă la gunoi”

Avocata Mariana Ştefan, specialistă în procese de divorţ Foto: Marian Iliescu


Mariana Ştefan este unul dintre cei mai cunoscuţi avocaţi din Baroul Bucureşti. A reprezentat în instanţă o serie de persoane cu notorietate, precum Ovidiu Tender, Dinu Patriciu sau Gigi Becali şi a pledat, în cei 14 ani de carieră, în nenumărate procese de divorţ. Ea a acceptat să vorbească pentru “Adevărul” despre cum se vede, din interiorul sistemului juridic, fenomenul divorţurilor.

Cum au evoluat în ultimii ani divorţurile în România?

După 1990 a fost un val de divorţuri. Existau acele căsnicii care nu se puteau desface în comunism şi care au fost rupte odată cu intrarea în democraţie. Înainte ea spunea că el e beţiv şi el zicea că ea e curvă. Îşi spălau rufele în faţa instanţei, veneau cu câte cinci pagini cu motivări. A venit apoi o perioadă de acalmie, iar după 2000 a început iarăşi. Prosperitatea economică îşi spunea cuvântul. La un moment dat, cu cât mai gros e portfofelul, cu atât e mai puţină dorinţă de a fi într-o familie. Adică bărbaţii în vârstă şi cu bani şi-au dorit femei mai tinere şi mai frumoase. Subit, soţiile erau nişte babe urâte. Prosperitatea financiară nu duce, de regulă, la prosperitate familială.

Care sunt cele mai frecvente motive pentru care se înaintează divorţ?

Acum este moda nepotrivirii de caracter, o sintagmă care ascunde, de fapt, multe lucruri. Vine apoi infidelitatea, acuzată, de regulă, de femei. O cauză frecventă este evoluţia separată a soţilor în căsnicie. Unul progresează mai repede profesional sau se maturizează mai repede. Deşi au plecat din acelaşi loc, soţii nu mai sunt pe aceeaşi lungime de undă. Şi sărăcia este o cauză des întâlnită. De remarcat, totuşi, că infidelitatea este invocată în aproape toate cazurile.

Criza şi sforăitul dăunează căsniciilor

Apropo de sărăcie, cum a influenţat criza financiară căsniciile românilor?

Din cauza crizei, anul trecut a fost un val mare de divorţuri. Care mai este şi acum şi care va continua. Parcă a înnebunit lumea! Devenim un popor de oameni singuri.

Care au fost cele mai stranii situaţii pe care le-aţi întâlnit?

Un bărbat a venit la un moment dat şi a spus că vrea să divorţeze de soţia lui pentru că s-a îndrăgostit şi are o amantă. Acţiunea i-a fost respinsă. Dacă nu există motive din culpa celuilalt sau din culpă comună nu se poate admite. Nu poţi divorţa din culpă proprie. Din probatorii rezultă de multe ori şi motive amuzante. Au fost cazuri când unul din soţi l-a pârât pe celălalt în faţa instanţei că nu se spală sau că sforăie.

Divorţul e considerat, de multe ori, o salvare de către cei implicaţi în relaţie şi un act condamnabil de către cei din exterior. Dumneavoastră cum îl vedeţi?

Divorţul poate fi sfârşitul care dă posibilitatea unui nou început. Eu cred că la primele semne este bine să termini pentru că altfel se ajunge de la iubire la ură. Cei care stau prea mult într-o căsnicie nu se mai pot despărţi prieteni, iar asta este tragic, mai ales când la mijloc se află şi un copil. Şi femeia vrea copilul, şi bărbatul. Nu se ajunge la o înţelegere să existe o custodie comună, să păstreze o relaţie de amiciţie măcar de dragul copilului. La divorţuri se vorbeşte foarte mult de nepăsarea faţă de copil. Oricum ar fi, sentimentul e mereu acelaşi: că‑ţi arunci o întreagă viaţă la gunoi. În tribunal este o fabrică de durere.

Din ce aţi putut observa, cum este afectat un copil de divorţul părinţilor?

Copiii sunt de multe ori victime ale divorţului. Mulţi cred că părinţii se despart din cauza lor pentru că îi aud cum îşi reproşează că n-au avut grijă de ei. Majoritatea divorţurilor au problema copilului, ce se întâmplă cu el. Copiii îşi iubesc ambii părinţi, nu au percepţia faptului că un părinte este infidel sau că ei nu se mai potrivesc. Copiii dezvoltă, adeseori, un complex, crezând că ei sunt vinovaţi de despărţirea părinţilor.

Care este, în opinia dumneavoastră, reţeta unei căsnicii longevive?

Cred că este vorba, în primul rând, de toleranţă şi de încredere. Acolo unde sunt doi oameni şi amândoi vor să fie şefi nu poate merge.

Bărbaţii sunt de trei ori mai vinovaţi decât femeile

Rigide şi incontestabile, cifrele sunt şi ele o bucată din puzzle-ul poveştilor de dragoste care se termină în sălile de judecată. Conform celor mai recente date centralizate de Institutul Naţional de Statistică (INS), în anul 2009 s-au înregistrat în România 32.341 de divorţuri. Cea mai mare rată a divorţialităţii a fost în judeţul Braşov (2,79 la mie), în timp ce oltenii par a avea cele mai trainice căsnicii, judeţul Dolj înregistrând o rată de 0,83 la mie pe parcursul anului trecut.

Printre cauzele de divorţ invocate se numără: infidelitatea conjugală (7,5%), alcoolismul (5,8%), violenţele fizice (4,6%), acordul părţilor (29,5%), cauze combinate (8,2%) şi alte situaţii (44,4%). Interesant este că, potrivit statisticilor oferite de INS, numărul divorţurilor apărute din vina soţului este de 3 ori mai mare decât al celor din vina soţiei. Dacă dragostea durează trei ani, în România o căsnicie care ajunge la divorţ durează, în medie, 13,3 ani. Vârsta medie a bărbaţilor implicaţi în procesele de divorţ este de 40 de ani, în timp ce în cazul femeilor ajunge la 46,4 ani.

* Mihai Voinea, “Adevărul”, 27.10.2010

Advertisements