Tags

, , , , , , ,

Europarlamentarul nu regretă niciunul dintre cuvintele pe care i le-a adresat lui Adrian Păunescu de-a lungul timpului. „N-a murit nimeni din asta!“, se justifică Vadim. Atunci când se bălăcăresc prin ziare, poeţii spun că se duelează în pamflete. În mintea lui Vadim Tudor, pamfletul poate să cuprindă cele mai mari infamii.

De unde începe adversitatea dintre Păunescu şi Vadim? Între Adrian Păunescu şi Eugen Barbu, mentorul lui Corneliu Vadim Tudor, s-a dat lupta cea mai gălăgioasă din epoca ceauşistă.

În 1970, Păunescu şi Barbu îşi vorbeau, dar rece. În cartea sa de interviuri, „Sub semnul întrebării”, apărută în 1970, Păunescu inserează şi un dialog cu Barbu. Poetul abia debutase, în vreme ce autorul „Gropii” tăia şi spânzura la Uniune, la scriitori. Şi câştiga din vânzarea de cărţi – spuneau confraţii săi – 1.000 de lei pe zi! Başca articolele şi scenariile. În interviu, Barbu îi atrage atenţia poetului că pune întrebări „subversive” şi că e „cam criptic”. Apoi îi mărturiseşte că încă îl iubeşte, deşi, „între noi au intervenit mici schimburi răutăcioase”. Barbu îi aminteşte că i-a asigurat debutul şi lui, şi nevestei lui de atunci, Constanţa Buzea, în paginile revistei „Luceafărul”. Dar gâlceava escaladează şi, cu trecerea anilor, se schimbă poziţiile de pe care luptă fiecare. Păunescu devine, aşa cum mulţi l-au catalogat, „al doilea om în stat, după Nicolae Ceauşescu”. El tăia DN1, între casa din Bucureşti şi cea din Breaza, de la volanul Mercedesului. Asta în vreme ce Barbu continuă să scrie romane fără să mai cunoască gloria de după „Groapa”. Mai rău, despre romanul „Incognito” se vorbea că ar fi fost un plagiat.

Vadim, acuzat de furt

În vara anului 1982, Păunescu scrie în „România liberă” un articol, „Valoarea prin adăugire”, în care ia apărarea scriitorilor Marin Sorescu şi Norman Manea şi loveşte puternic în detractorii lor: Eugen Barbu şi Corneliu Vadim Tudor. Manea era vinovat de a fi evreu, iar Sorescu trebuia scos din literatură, în opinia lui Vadim.

„Mă simt nevoit să sar împotriva a ceea ce se face în revista condusă de Eugen Barbu (n.r. – „Săptămâna”), desfigurându-se  fizionomia literară şi morală a unui scriitor, Norman Manea, pe care Corneliu Vadim Tudor, de altfel autor al multor gafe (unele dintre ele cu grave consecinţe pentru lumea culturală în genere şi pentru Eugen Barbu în particular), îl judecă, iată, cu arme nedrepte […] L-a apucat pe C.V. Tudor intransigenţa! Ce să zic!? El care s-a afirmat prin furtul grosolan al unui articol dintr-o revistă de uz intern, publicând acel articol pe numele său”, scria Păunescu. Acesta remarcase că valoarea poetică a lui Vadim Tudor era discutabilă.

În cartea sa, „101 poezii, 101 bijuterii”, Vadim îşi arată limitele literare. Printre „bijuterii” îşi fac loc şi astfel  de poeme: „La Tismana-n monastire/ doarme Tudor somn supţire/ Şi nu mult deasupra lui/ Trei cuţite zac în cui/ unul râde, unul plânge/ altul zice c‑ar bea sânge”.

Sau „Mafia e-n toate”, din acelaşi volum ce reuneşte tot ce e mai bun în poetul Vadim: „Mafia-i stăpână şi fără rival/ E sifilis, cancer şi sida/ Ea roade-un întreg organism social/ Ea fură şi ochii de mort din spital/ Mereu ea câştigă partida”.

Odă duşmanului

În 1984, Păunescu încearcă să facă pace cu Barbu, dar, totodată, loveşte puternic în Vadim. În „Flacăra” din martie 1984, Adrian Păunescu îi dedică o pagină lui Eugen Barbu cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani. O pagină, o poezie şi cinci poze! Poezia suna aşa: „La şaizeci de ani te salut cu iubire/ Chiar dacă tu ştii cel mai mult să urăşti/ Eu mângâi duios poate una din măşti/ Eşti Munte pe Groapa din propria fire/ Şi, uite, puteai cu-o-împăcare normală/ Să fii patriarhul întregului scris/ Dar zilnic te roade un fel de abis/ Şi nu ştiu ce fel de lingăi te înşală/ Încolo, ce pot să-ţi mai spun, adversare/ Duşman între mulţii şi marii duşmani/ Decât «La mulţi ani, la mulţi ani, la mulţi ani!»/ Să fii totdeauna puternic şi mare”. Şi la cine altcineva se putea gândi scriitorimea românească la auzul versului „şi nu ştiu ce fel de lingăi te înşală”, decât la C. V. Tudor? În cartea „Scrisori către Radio Europa Liberă” (Editura Polirom, 2010), care adună epistolele primite din ţară de postul de radio în perioada 1979-1985, apare şi o scrisoare semnată „Un saturnian”.

„Saturnianul” face referire la oda compusă de Păunescu pentru Barbu: „Propunerea e clară, dar nu se ştie dacă nu cumva Barbu îl va trece pe lista lingăilor săi tocmai pe Corneliu Vadim Tudor, ceea ce ar însemna o jignire. Dacă totuşi «groparul» (n.r. – Eugen Barbu) va veni la masa discuţiilor, s-ar putea să-l sacrifice pe Corneliu Vadim Tudor pentru a-şi relua locul alături de Adrian Păunescu”. Dar „saturnianul” s-a înşelat.

Folk you!

15 iunie 1985, aproape de miezul nopţii. Ploieşti. Spectacolul cu numărul 1.615 al Cenaclului Flacăra. O furtună puternică scurtcircuitează instalaţia de iluminat din incinta stadionului, oamenii se îmbulzesc spre ieşiri, iar în haosul general, şase tineri mor călcaţi în picioare. Peste fenomenul „Flacăra” cade cortina. Păunescu pierde revista cu acelaşi nume şi primeşte vot de blam de la con­­­­­­ducerea PCR. Gloria lui apune, iar Eugen Barbu se ră­­­­­­coreşte.

Bate la maşină celebrul manifest „Folkul şi Porcul sau Fleica şi Drapelul”. Manifestul merge din mână în mână şi ajunge să fie citit pe la berăriile şi restaurantele frecventate de scriitori. Textul nu era semnat, dar toată lumea intuia că doar Eugen Barbu putea fi autorul. Mai târziu, Vadim a recunoscut că manifestul a fost scris de mentorul său. Reproducem mai jos câteva fragmente din “Folkul şi Porcul…”

„încălărează şi lasă”

“Din Paşcani până-n Constanţa, de la Satu Mare la Craiova se aude guiţatul unanim al turmelor sacrificate pe altarul muzicii tinere, al cărei lider este! Plâng hotelierii neplătiţi, plâng şefii de sală rămaşi fără salarii pe câteva luni, pentru că Bărăictarul, cu banda lui, face pustiu prin magazii, pivniţe şi frigidere. Şi mai ia şi acasă […]

Băiatul iubeşte Patria, dar banul nu-i de colea. E adunător, nu dă bacşiş, ia. Orice popas al lui – care nu ştie decât cuvintele Ţară, Pâine şi Dreptate – se lasă cu câte un chefuleţ, cu ceva de dres şi cu vreun «pat cu suflet», pentru că plăvanul e mare, i se face, încălărează şi lasă, precum cavaleristul! […]

Este reputat, zbiară, cere, are! Casă de două milioane, mobilă japoneză, făcută din cancer cu un prieten-complice, trei maşini, bar la subsol cu vinotecă, amante pe dric şi dame în patru labe pe sub birou, de toate…”. Vadim avea să scrie ani bun mai târziu: „Multă vreme, Păunescu a crezut că eu am scris «Folkul şi Porcul», semn că avea o frică atavică faţă de mine”.

Băsescu şi Păunescu

Păunescu, Vadim, Băsescu, la Ţebea, omagiindu-l pe Avram Iancu  Foto: Agerpres

Dacă este vineri, este conferinţă de presă la sediul Partidului România Mare. Pe pereţii încăperii care odinioară adăpostea sediul postului de muzică pop-dance Atomic TV se lăfăie acum voievozi, panduri şi, mai ales, Vadim însuşi. Care apare, punctual, cu ochelari de soare. E mare, e impunător, e mândru, Mafie să fii şi tot te ridici în picioare în faţa lui!

„Tribunul” ne ia sus

Ţine un monolog în care Traian Băsescu se zvârcoleşte în chinuri groaznice, îl podideşte sângele pe gură, dar şi pe nas, preşedintele României foloseşte Summitul NATO de la Lisabona ca pretext să viziteze clinici de oncologie, Elena Udrea se hârjoneşte cu Gheorghe Falcă în vile de protocol (trei ore şi jumătate, noaptea, mişeleşte), Omar Hayssam (agent cel puţin triplu) are zile greu cu Mossadul, e atinsă în treacăt şi mafia gogoşarilor, iar Dan Voiculescu ajunge, cum-necum, din băiat deştept „prost, prost ca noaptea”.

Şi, cu toate acestea, domnul Vadim nu se simte prea bine. E năuc de oboseală.  Ridicăm problema unei discuţii despre Adrian Păunescu, Vadim ridică şi el degetul arătător: „Sus!”. Şi mergem sus, în biroul prezidenţial. Pe scări, tribunul oftează: „Of, că nu mă ajută nimeni!”. Audienţe, probleme mari cu sediul, birou permanent, navetă la Bruxelles şi la Strasbourg… greu. Cere o cafea tare, scurtă. Intră într-o dependinţă, să îl vadă pe Negruţu, câine bătrân, în vârstă de 15 ani. Noi după el! Vadim ne dă afară:

„Voi nu aveţi voie aici, la câine! Aşteptaţi în birou!”. Ne aşezăm pe scăunele şi aşteptăm. Tribunul face cunoştinţă cu noi, scoate două cărţi de aforisme din birou, ne dă câte un autograf şi decretează: „Cu astea rămânem, puştiule. Ia şi tu, Crăciune, o carte, ia, că vine Crăciunul. Băi, Crăciune, bagă-ţi minţile-n cap că sunt cu ochii pe tine!”. Spune că a scris peste 30 de cărţi: „Numai cartea de telefon n-am scris-o eu, dar cred că am s-o pun în versuri în curând”. Vadim are pe birou câteva foi A4 pe care a scos la imprimantă nişte poze alb-negru cu Păunescu. Coboară vocea şi spune: „Uite, nu e ceas să nu mă gândesc la el. L-am iubit! Faceţi cu mine ce vreţi, dar lăsaţi-l în pace pe fratele meu, Adrian”.

Duduia şi „animalul”cu părul vopsit

Suspină şi se uită la ceas, un ceas frumos, din aur. Dar adevărata comoară a „Tribunului” e steagul lui Avram Iancu, în original, de la ’48. „Uite ce culoare aurie a căpătat pânza”, se miră Vadim. Mai are: ceasul de birou al lui Mihail Kogălniceanu, carafa de vin a lui Alexandru Ioan Cuza şi o farfurie a lui Carol I. „Am avut şi stiloul de aur al lui Iuliu Maniu. L-am pierdut”.

În timp ce enumera, a intrat peste noi o poetă la 40-45 de ani, adusă în biroul lui Vadim de un membru de partid. „Doamna a lansat un volum de poezie şi vrea un autograf de la dumneavoastră”, spune membrul. „Tribunul”, către poetă: „Duduie, i-ai sucit minţile lu’ animalul ăsta, care n-a văzut femeie în viaţa lui? Eheee, ochi alunecoşi, inimă zburdalnică. Staţi jos şi aşteptaţi-mă”. „Tribunul”, tot mai bine-dispus, către membrul de partid: „Ţi-ai mai vopsit şi părul, animalule!”. 

Vadim Tudor:  „Ca să ne poţi judeca, trebuie să ai de la 30 de cărţi în sus”

Revenind la problema cu Adrian Păunescu, de care ziceam, Corneliu Vadim Tudor acceptă să devină omul dialogului, dar aşază el primul semn de întrebare.

Cum te cheamă pe tine, care e numele tău mic?

Cristian…

Ia zi, mă Cristi, care este viaţa ta?

Aşa, despre prietenii şi duşmanii lui Adrian Păunescu aş vrea să vorbim. I‑aţi fost şi prieten, şi duşman.

Măi, tu vii neanunţat la mine şi eu las jos biroul permanent al PRM, ca să-ţi dau ţie interviu sus? Îţi acord şapte-opt minute, Cristi, mai mult-nu!

Vreau să vă întreb de unde a plecat gâlceava dintre Eugen Barbu şi Adrian Păunescu. De ce au fost ei „la cuţite”?

N-au fost deloc „la cuţite”. Tu eşti tânăr, tu nu ştii. Aşa a fost Eugen Barbu, sever cu toată lumea, inclusiv cu mine. El nu a avut copii şi parcă‑şi căuta un pupil, un învăţăcel care să suplinească această lipsă. Dar ce l-a deranjat pe Barbu? Nu‑i plăcea poezia la kilogram. Şi în 1978, Păunescu a vrut să îi scrie Barbu o prefaţă, şi Barbu a ridicat nişte aspecte critice faţă de poeziile lui. Se mai întâmplă. Păi ce i-a făcut George Călinescu lui George Bacovia? L-a distrus! Pentru Bacovia s-a bătut Nichita Stănescu cu Evgheni Evtuşenko, la Moscova. Evtuşenko zicea că Bacovia n‑are valoare, şi ăsta, Nichita, nici una, nici două, i-a dat o palmă la restaurant şi s-au încăierat. Pe urmă i-a împăcat partidul, Ceauşescu cu Brejnev. I-au pus să se traducă reciproc. Deci, critici de genul ăsta se întâmplă în literatură. Literatura e un corp viu, dinamic, dar, de iubit, Barbu l-a iubit pe Păunescu…

Dar şi când a scris „Fol­kul şi porcul…” tot aşa l-a iubit?

Lasă pamfletul, măi!

Dar sunt cuvinte grele acolo…

Şi ce, a murit cineva din asta?

N-a murit. Apoi, dumneavoastră l-aţi „distrus” pe Păunescu într-un articol din „România Mare” din 1999. „O ciorbă reîncălzită: Adrian Păunescu”, se numea articolul…

Măi, omule, măi! Aşa e în literatură. Dacă ăsta e motivul vizitei voastre, să ne puneţi faţă în faţă, veţi eşua. Pentru că lumea cultivată va şti că în toate literaturile sunt pamflete de genul ăsta, necruţătoare.

Dar dumneavoastră atacaţi familia lui Adrian Păunescu! Ce literatură?!

Acum eşti viclean şi nu îmi place. Eu pierd timpul şi tu eşti viclean. Scrieţi ce vreţi voi, dar vă daţi seama că eu am posibilitatea să replic imediat, a doua zi. Aşa e în literatură, omule. Vezi ce a scris Arghezi de Iorga, că avea o mustaţă şi o barbă de nu i se vedea gaura gurii şi trebuia să despice părul ca să-şi bage degetul în gură. Şi acuma tu vii şi-mi consumi timpul şi ai viclenie în tine! Dar viclenia nu ţine cu mine, că am o labă atât de grea încât după 30 de ani te vei mândri că te-a pocnit Vadim. N-am ce să-ţi explic pentru că nu eşti din filmul ăsta. Cu Păunescu m‑am împăcat. Ce, în politică nu e la fel? Prietenii de azi devin duşmani mâine şi viceversa. Aşa e viaţa.

Şi mai e ceva, aveaţi nişte mize mici de ceartă, dar cuvinte grele: că fetiţa lui e mai prezentă la TV decât fetiţele dumneavoastră, că Andrei Păunescu n‑are pic de talent, chestii de genul ăsta…

Nu-mi mai povesti ce am scris, că nu mai ştiu. Nu ţin minte să fi scris aşa de Andrei. Dar ce vreţi să demonstraţi cu asta? Că eu am fost inamicul lui Păunescu? Aşa e bă, în literatură, bă! Ca să ne poţi judeca, trebuie să ai de la 30 de cărţi în sus, cum am scris eu sau Păunescu.

V-aţi cerut scuze vreodată, aţi regretat?

Da, Crăciune, îţi dai seama. Mă aşezam în faţa casei, pe bordură, şi plângeam în hohote. Măi, este o şmecherie ce faceţi voi cu mine. Şi vă asumaţi o mare răspundere. Să nu dezgropaţi pamfletele literare de acum 14-15 ani, că aşa vă tăvălesc de dimineaţă până seara de nu mai ştiţi unde să vă duceţi (râsete generale, râde şi pamfletarul, râdem şi noi). Păi, nu mă, nu veniţi cu chestii d-astea la Vadim! Veniţi cu altceva: cum l-a omorât Traian Băsescu pe Adrian Păunescu. Că Băsescu l-a omorât, el e autorul moral: l-a scos din Parlament prin fraudă, l-a băgat în raportul împotriva comunismului şi l-a pus la stâlpul infamiei şi i-a amputat pensia aproape la jumătate. Asta cu pensia l-a dărâmat. Asta scrieţi! De fapt, scrieţi ce vreţi, dar să nu văd urmă de viclenie, de răutate, că voi declanşa împotriva voastră un spirit pamfletar devastator. Bă, ştii cum vă fac? Vă mătur! (râsete generale)

“Să nu dezgropaţi pamfletele literare de acum 14-15 ani, că aşa vă tăvălesc de dimineaţă până seara de nu mai ştiţi unde să vă duceţi.”

“Când apare lupul la stână, câinii se unesc. Eu şi Păunescu când am văzut ce face UDMR-ul, când am văzut ce fac ungurii cu ţara, ne-am unit,ca doi voinici, spate în spate.”

* Cristian Delcea, Andrei Craciun, “Adevarul”, 06.12.2010

Advertisements