Tags

, , , ,

Criticii literari Nicolae Manolescu, Paul Cernat, Alexandru Matei şi Eugen Simion vorbesc, pentru „Adevărul“, despre cei 45 de ani de poezie ai lui Adrian Păunescu. Opera lui Adrian Păunescu polarizează criticii literari, care-i atribuie „bardului“ roluri diferite în literatură.

„Copil teribil al poeziei româneşti”, „poet de curte”, „ultimul mare poet comunitar/social român”, „sicofant al poeziei”, „poet naţional” sau „autor al vorbei goale” sunt doar puţine dintre opiniile răspândite în rândul unei generaţii cu sau fără blugi, care a aşezat în biblioteci poezia lui Adrian Păunescu înainte şi după 1989. Un lucru e însă sigur, „bardul de la Bârca” a fost, începând cu ultrasentimentalul an 1965, prezent în memoria tuturor românilor care au iubit fie poezia, fie cântările Cenaclului Flacăra, fie au rămas în faţa televizorului sau au cumpărat gazetele în care acesta semna rubrici.

Adrian Păunescu a plecat dintre noi la 5 noiembrie 2010 şi a lăsat posterităţii peste 50 de volume care-i poartă semnătura, a scris poezie, proză şi cuvinte care au cântărit greu în zeci de reviste şi ziare. A fost prezent la sute de emisiuni de televiziune, a vorbit şi a scris despre şi pentru români. Dincolo de aceste statistici, cel puţin o întrebare rămâne încă fără răspuns: Când l-a pierdut literatura pe Adrian Păunescu? L-a pierdut?

Vocile care descriu astăzi opera poetului se împart brutal în două mari categorii: în timp ce o parte dintre critici susţine că politica a influenţat poezia lui Adrian Păunescu până într-acolo încât a ucis-o, la fel de multe persoane nu găsesc motive pentru care locul pe care i-l atribuie în literatură ar putea fi contestat. Cum poate fi trasată însă graniţa dintre forţa de seducţie a versurilor, charisma celui care a ridicat în picioare, la propriu, stadioane de oameni şi „murdăria cuvintelor” din odele şi imnurile adresate „marelui cârmaci”?

„Propagandist oficial, dar şi intelectual critic”

Paul Cernat

Paul Cernat, critic literar şi profesor universitar la Catedra de Istoria Literaturii Române a Universităţii din Bucureşti, spune că, pe lângă derapajele detestabile, omului şi poetului Adrian Păunescu i se pot atribui o mulţime de merite. În ciuda greşelilor pe care i le atribuie şi în ciuda faptului că a fost unul dintre adversarii vehemenţi ai „bardului”, Paul Cernat recunoaşte că istoria culturală a României ultimelor decenii – şi chiar istoria, pur şi simplu – nu poate fi corect înţeleasă fără „fenomenul Păunescu”.

„«Ultrasentimentalul» Păunescu a fost un vanitos vital, foarte talentat, care s‑a ambiţionat să atingă statutul de poet naţional încă din tinereţe şi a fost consacrat de publicul larg, cu sprijinul Puterii naţional-comuniste «liberalizate» pe care a legitimat-o la vârf. Uzura morală a talentului, etatizarea populistă sunt consecinţele evadării sale din nişa poeziei moderniste. A devenit însă prin excelenţă un poet comunitar, «părinte» liric al «orfanilor» naţiunii, chiar dacă încercarea de a unifica simbolic elitele şi masele n-a reuşit.

Ca animator cultural de forţă, poetul a fost şi un negociator între lumea literară şi nomenclatura naţional-comunistă, între rezistenţa prin cultură şi Festivalul «Cîntarea României». Păunescu a vrut să fie simultan la putere şi în opoziţie, propagandist oficial şi intelectual critic. Păcatul său nr. 1 a fost, cred, lăcomia anexionistă”, consideră Paul Cernat.

„Păunescu ajunsese poetul pensionarilor”

Alexandru Matei

Criticul literar Alexandru Matei, consideră că Adrian Păunescu nu se află printre poeţii care fac parte din tezaurul naţional, „longevitatea” versurilor lui datorându‑se mai mult personalităţii lui decât valorii poeziei pe care a creat-o. Literatura păunesciană este, pentru Alexandru Matei, într-o legătură strânsă cu activitatea pe care a avut-o în afara volumelor de poezii. Potrivit acestuia, preferinţa „bardului” pentru adulaţia publicului a vitregit, treptat poezia, chiar dacă tot ea este cea care i-a dat viaţă.

Personalitatea sa contradictorie şi-a pus, aşadar, pecetea pe destinul creaţiei. „Literatura pentru Adrian Păunescu se termină în clipa în care renunţa să se mai adreseze maselor. Acesta nu (re)cunoaşte dreptul literaturii de a se adresa celor puţini şi de a nu angaja idealuri sociale şi etice absolute. Cumva, Păunescu e, prin caracter, un fel de Jean-Paul Sartre care a scris doar poezie – Sartre scrisese orice în afară de poezie. Poezia lui Păunescu se transformă tot mai mult într-un discurs politic versificat după 1990 (Dinescu face la fel, dar în alt registru).

Valoarea versurilor s-a pierdut mai ales după ce Păunescu a rămas, după 1989, în urmă faţă de epoca în care trăia: nici Ardealul, nici dreptatea socială, niciun ideal de masă nu mai reprezentau societatea noii generaţii. Dovadă, poezia lui este indiferentă tinerilor cu oarecare educaţie. Păunescu ajunsese în ultimii ani poetul pensionarilor. Eu l-aş pune pe Păunescu mai degrabă în manualul de istorie, nu în cel de literatură. Mai ales dacă există secţiunea istorie contemporană şi dacă în acel manual s-ar vorbi despre cultura de masă. Păunescu este un «must» al oricui cercetează cultura de masă în România anilor ’70-’80”, consideră Alexandru Matei.

„Activitatea politică i-a secătuit literatura”

Nicolae Manolescu

Nicolae Manolescu, critic şi istoric literar, consideră că „formula chimică” a poeziei lui Adrian Păunescu a inclus, încă de la apariţie, un sâmbure de retorică de partid, lucru care nu l-a împiedicat însă să scrie şi poeme valoroase. Cu toate acestea, anul 1989 este, pentru Nicolae Manolescu, momentul în care „bardul” a „divorţat” de literatură, pierzându-şi definitiv elanul care îl ducea la poezii teribil de îndrăzneţe.

„În anii ’60, Păunescu începuse prin a fi un promiţător copil teribil al poeziei româneşti şi, în măsura în care pe vremea aceea exista termenul, mulţi şi-au şi închipuit că el va fi un disident. Odată cu creşterea popularităţii lui şi odată cu Cenaclul Flacăra a devenit un poet de curte. De fapt, Păunescu a fost de la început un poet adevărat într-o formulă care l-a dus către acest tip de imn închinat conducătorului iubit, o poezie retorică, o poezie vorbită, o poezie care se spunea mai bine pe scenă decât se citea în volume.

Există, în imensa cantitate de versuri pe care a publicat-o, destule versuri remarcabile, dar asta până în anul 1989. Din acest moment, Păunescu devine neinteresant, aici se opreşte, într-un fel, talentul lui. Activitatea lui din politică a secătuit literatura, ceva s-a rupt, n-a mai existat. Una peste alta, nu e o personalitate peste care să trecem foarte uşor, condamnând-o cu maximum de severitate sau lăudând-o cu maximum de indulgenţă. Puţini scriitori au asemenea urcuşuri şi coborâşuri spectaculoase la fel ca Păunescu, iar personalitatea lui contradictorie şi-a pus pecetea şi pe poezie, şi pe destinul poeziei”, susţine Nicolae Manolescu.

„Profetul naţional al generaţiei sale”

Eugen Simion

Criticul literar Eugen Simion, fost preşedinte al Academiei Române, crede că poezia lui Adrian Păunescu va trebui recitită, întrucât o bună parte din versurile sale a fost scrisă sub presiunea circumstan­ţelor. Rezultatul acestei reevaluări ar evidenţia, cu siguranţă, „puternicul, extraordinarul lui talent de a pune totul în versuri şi de a face ceea ce, în limbajul mai vechi al criticii, se cheamă «poezia tribului»”, este de părere Eugen Simion.

Potrivit acestuia, opera lui Adrian Păunescu este uriaşă, fără egal în literatura românească, care va fi cu adevărat valorificată atunci când va fi judecată în mod obiectiv, când ecourile „cruntei confruntări” din jurul personalităţii lui se vor estompa. Iată ce spune criticul literar: „Adrian Păunescu a debutat editorial în 1965, cu volumul «Ultrasentimente». O poezie simpatic inconformistă, în genul unui expresionism confuz şi viforos, o poezie, în fine, care vrea să cuprindă totul, de la tema genezei universului până la melancoliile Prinţului Hamlet şi la tragedia Ofeliei – «fecioara de mirare şi azur». Poetul manifesta încă de pe atunci o mare poftă de acumulare a lucrurilor, o agitaţie şi o nerăbdare deloc mascată de a îmbrăţişa universul şi de a încerca toate aromele şi de a trăi toate senzaţiile tari.

Este limpede că poetul vrea şi se pregăteşte să devină profetul generaţiei sale. Când publică, în 1972, «Istoria unei secunde», după un an petrecut în Statele Unite, se observă uşor că el schimbă totalmente formula şi mesajul poemelor sale. Revine la ceea ce generaţia anterioară ratase, şi anume poezia politică. Începe, aşadar, un alt capitol în biografia poetică a lui Adrian Păunescu. Nu mai caută semne în «groapa aburoasă a cosmosului» şi nu mai încearcă să-l reabiliteze pe tragicul Iuda Iscarioteanu, cum făcuse în «Fântâna somnambulă» (cartea lui, totuşi, cea mai bună!), caută, acum, să-şi asume, sarcina lumii şi se pune în serviciul istoriei.

Poemul se radicalizează, renunţă la jocurile verbale (ludicul intră în formula lirică a generaţiei ’60) şi la fantasmele şi ambiguităţile vechi, în favoarea unui limbaj direct, incitant, profetic (un profetism naţional), din când în când parabolic. O nouă retorică se configurează şi din ea nu lipseşte, surprinzător, nici discursul epic în stil pre-eminescian. Citite (citite, mai ales, cu vocea tunătoare a poetului), aceste discursuri – care readuceau, după o interdicţie de două decenii, simbolurile naţionale – au plăcut marelui public. La lectură, ochiul criticului descoperă uşor dezarticulaţiile, dar ascultate, urechea înregistrează cu încântare şi spaimă tropotul frazelor colorate, căderea în ropot de grindină a cuvintelor.”

Viaţa şi moartea lui Adrian Păunescu

Cu o activitate publicistică mai mult paralelă decât inclusă în celebrul curent al „rezistenţei prin cultură”, opera lui Adrian Păunescu a fost adesea identificată cu personalitatea pe care acesta o proiecta în rândul românilor, trecând, cu o rapiditate anormală, printr-o mulţime de ipostaze publice contradictorii.

După debutul prodigios în literatură şi după laudele sincere din partea unor critici valoroşi ai epocii, poezia bardului a început să fie acompaniată de ideologia ceauşistă, iar intersecţiile cu doctrina de partid sunt evidente.

Acuzat că ar avea un caracter duplicitar şi adulat pentru cultura care intra în casele oamenilor direct de pe stadioanele arhipline ale Cenaclului Flacăra, Adrian Păunescu a rămas poetul unei generaţii, chiar dacă aceasta este polarizată de păreri „pro” sau „contra”, iar trecerea lui în nefiinţă a urmat tiparul după care s-a desfăşurat întreaga viaţă: cu zgomot, emoţii, mulţimi, elogii, kitsch şi contestări.

Advertisements