Tags

, ,

Sunt tot mai rari cei oneşti, rari, dacă nu pe cale de dispariţie. Ar trebui să fie programe speciale pentru ei, cum se şi cuvine să fie pentru persoanele cu dizabilităţi.

Bunul-simţ a ajuns, în România acestui sfârşit, un handicap grav, dacă nu insurmontabil. Ei, cei cinstiţi, cei care nu dau şi nu iau şpagă, care nu „se bagă” la guverne, care nici măcar nu preacurvesc şi nu mărturisesc strâmb împotriva aproapelui. Ei, cei care nu poftesc nimic din ce este al altuia, ei, oamenii care – atât de naivi! – nici măcar nu exploatează oameni.

Ei, cei care, uneori, îşi pierd echilibrul, îşi dau foc în faţa instituţiilor administrative, pe pârtii de schi, sar în deznădejde şi în gol în faţa indiferenţei, graniţa permanentă care îi va separa pe cei de la putere de ceilalţi. Va veni o vreme a condoleanţelor şi se prea poate să nu mai fie nimeni în ţara lui Bercea şi a lui Garcea, patria înfrunzită a Elenei, totuna, care să separe binele de rău, care să ştie că există lucruri mai importante pe lume decât carnea de porc şi botinele de lux.

În rezumat, ultimii douăzeci de ani se pot scrie şi aşa: oamenii noi s-au unit cu oamenii-şorici, s-au înmulţit şi stăpânesc vidul. Spitalele sunt abatoare, nu se mai fac operaţii, ci eutanasieri, se schimbă şcolile pe cârciumi, sunt condamnaţi la umilinţă şi la moarte cei mai lipsiţi de apărare, ca în jungla din care ne amăgim că nu facem parte.

Marea foamete din 2010? O exagerare, desigur. Democraţie? Se dă fasole, se cumpără voturi, adică se fură. De la cei proşti, dar mulţi, pentru cei puţini, dar hoţi. Aleşii.

România redevine ce a fost şi înainte: un lagăr. Sunt închişi laolaltă cei prea bătrâni şi cei prea laşi pentru o evadare, sclavii, idealiştii (o altă formă de sclavie) şi stăpânii lor, tot mai primitivi şi, deci, mai periculoşi, incapabili să pună graniţă propriei avariţii.

La mulţi ani! Deşi vor fi tot mai puţini. 

Advertisements