Tags

, , ,

Există la fiecare început, de drum, de an, speranţa că va fi altfel, cu siguranţă mai bine, ca şi cum totul se poate schimba de la o noapte la alta, fie ea şi noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie.

Promisiunile pe care oamenii şi le fac singuri în astfel de treceri, angajamente radicale, eşuează des, previzibil şi lamentabil. Nu peste mult, entuziasmul începutului naufragiază în rutină, trece prin furie şi sfârşeşte în absolutismul dezolării. Aşa e ordinea lumii, care, orice ar spune fanaticii conspiraţiilor, nu e nouă, ba dimpotrivă, şi nu poate fi răsturnată nici măcar de către finanţa mondială. E linişte în ianuarie; nu e vreme bună pentru revoluţii. Există, de obicei, o perioadă, nu lungă, şi tocmai de aceea minunată, în care nu se întâmplă nimic decisiv, şi viaţa reală, deci minoră,  este îngăduită.

E vremea cât încă nu se adună norii de cenuşă vulcanică, cât încă nu se ştiu noile prostituate ce fi-vor dive, cât nu izbucnesc pandemiile, nu se cutremură pământul la celălalt capăt al său, nu coboară în măruntaiele întunericului mineri, pentru a fi scoşi de acolo printr-un miracol evident live, nu ard de vii nou-născuţi. E vremea reluărilor şi a tăcerii în evul media, sfânta vreme când până şi vorbagiii capătă laringită. Vor veni toate, din nou, cum le ştim: se va vinde mult nimic marketizat agresiv, bine targetat, dar tot nimic. Imbecilii se vor căuta, ca şi până acum, se vor împreuna şi vor duce spre noi culmi nesfârşita istorie a stupidităţii universale. Adaptarea la media: conservarea primitivismului şi vânzarea vulgarităţii.

În cazul românesc, când nu sunt puse să lucreze pentru profit, speranţele sunt doar sinonime ale iluziilor. Sincronizaţi numai cu felul de a se trăi în acest apus al Estului, românii nu au a depăşi cercul propriilor vicii. Aceşti ignoranţi care ne guvernează nu au coborât de pe altă planetă, sunt limita, chiar dacă de jos, a unui fel de a (nu) acţiona şi a (nu) gândi. Adaptarea la mediu: cultul mediocrităţii – laşă, dar rapace, şi oricum mediocritate.

 În bătrâna Europă, moneda aproape unică îşi joacă viitorul, într-un scepticism nu lipsit de justificare. Există însă ceva care uneşte, dincolo de bani, acest continent din care ne excludem viguros, condamnându-ne nu atât la sărăcie, cât la absurdul (şi la absenţa) valorilor. Răspunsul stă în călătoria, efectuată în timpul aeroporturilor blocate, de o prietenă stabilită la Londra, care muncea la Eindhoven şi trebuia să ajungă (repede, căci aşa ne e secolul) la Paris. Aşa că, din faţa gării unui oraş olandez, românca a luat un taxi, condus de un turc.

Europa, bătrână, dar nu muribundă, rămâne unită de acest exerciţiu prelungit al libertăţii fără graniţe. Se poate medita la această călătorie, măcar acum, cât încă e linişte. 

* Adevărul, 04.01.11

Advertisements