Tags

, , , , ,

Omagiu Barcelonei

Barcelona izbucneşte ca o primăvară, ca o aprindere de inimi. În zori, când braseriile încă dorm, caravelele descarcă frumuseţe în port, florile din Muzeul Miro înnebunesc şi îşi aruncă petalele în aer, nesfârşitul Colon veghează oraşul ca un sfânt aprig, înconjurat de leii săi, pe degetar are un nor şi orizontul i se aşază cuminte la picioare.

Acolo, pe Bulevardul Graţiei – divine, desigur –, Casa Pedrera se unduieşte pe muzica îndepărtată a valurilor. E înfricoşătoare, ca un zeu dansând îndrăcit, e sublimă, dacă mai ştiţi cuvântul. Linişte, dragi muritori, linişte. Pe aici a visat Gaudi.

La început au fost copii

Nu mai e mult şi Casa Battlo va răsări dintre ziduri, tremurând, misterioasă ca o fecioară ferită de o mască veneţiană. Muritorii îşi vor agăţa privirile de ea şi va fi bine. Vor merge apoi să vadă şopârle mântuite, cărora li s-a dat viaţă veşnică în Parcul Guell. Le vor mângâia culorile, vor privi împreună turnurile de turtă dulce şi îşi vor aminti că la început au fost copii.

Macaralele vor umbri Sagrada Familia, „atenţie, urmează să mă nasc“ va zâmbi catedrala către fotografii amatori, incapabili să o cuprindă. Nu au aflat încă, dar mai e timp: infinitul e o capodoperă neterminată. Un tramvai aşteaptă să îl treacă pe bătrânul arhitect încă o graniţă. De sus, de pe Tibidabo, Iisus îl îmbrăţişează.

Mimii pompând viaţă

Omeneşte vă spun, Barcelona este fotbalul. Pictori ciudaţi, în „blau“ şi „grana“, refac jocul pe „Camp Nou“ şi întotdeauna, dar întotdeauna, cineva, un ales, îmbracă tricoul cu numărul zece şi lasă tuşe pe suflete. Să nu vi se pară puţin. Nu e uşor să pictezi cu o minge, nu e uşor să pictezi cu o minge direct pe suflet. Pe „Rambla“, mimii cinstiţi pompează viaţă într-o arteră neîncăpătoare, în timp ce, printre lumini orbitoare, magicienii hoţiilor mărunte îşi cer dreptul la întuneric şi eliberează buzunarele de povara portofelelor.

Vestind viitorul inestetic, un ou de sticlă a răsărit pe tenul oraşului. L-au construit oamenii noi, cei care locuiesc la birou şi au computere cu procesoare complicate, al căror nume eu nu îl cunosc, oameni cu căştile pe urechi târându-se de la un dead-line la altul.

Există o lege, nescrisă, dar tocmai de aceea formidabilă: în Barcelona e interzis să uiţi că a existat anul 1992, că a fost o vreme când Olimpul a poposit pe Montjuic. Respectaţi-o! Nu e înţelept să jigneşti mândria catalanilor.

Barcelona este, în defintiv, o amprentă, o unicitate finisată cu grijă, ca un castel de nisip însufleţit. Pe plajele ei ancorează spuma Mediteranei, aici tinerii se doresc într-o limbă care nu e nici spaniolă, nici franceză, dar tot despre dagoste vorbeşte. Barcelona e acolo unde felinarele tac, şi ele, o poveste. Linişte, dragi muritori, linişte.

Foto: La Pedrera

* Adevărul literar şi artistic, 19 ianuarie 2011

Advertisements