Tags

, , , , , , ,

Sunt fotbalişti perfecţi în driblingurile, în deposedările, în plonjoanele, în golurile lor, fără fisură în talentul ce li s-a dat sau în arta pe care şi-au însuşit-o. Ryan Giggs nu e perfect.

L-am văzut la sfârşitul săptămânii trecute, la o victorie cu 5-0 acasă, cu Birmingham, l-am revăzut apoi, aşa cum revezi un clasic, la începutul săptămânii care tocmai se sfârşeşte, la o victorie cu 3-2 în ultimele minute, în deplasare, cu Blackpool, dar ce importanţă au toate aceste victorii, coordonate ale unei destinaţii care pentru cei mai mulţi va rămâne neatinsă? Au.

Ryan Giggs este ultimul jucător al fotbalului simplu într-un fotbal complicat. Dar nu atât simplitatea acestui fotbal este importantă acum, cât echilibrul său în excelenţă.

Sunt fotbalişti perfecţi în driblingurile, în deposedările, în plonjoanele, în golurile lor, fără fisură în talentul ce li s-a dat sau în arta pe care şi-au însuşit-o. Ryan Giggs nu e perfect. Din fericire, şi talentul, şi arta sa sunt explicabile. Întâi: Giggs este galez şi îndeplineşte toate condiţiile pentru a muri galez. Nu este un amănunt neglijabil în nebunia acestei globalizări. Ca orice soldat cu identitate fermă, Ryan are crezul său. Giggs ştie ce este şi ce trebuie să fie: o aripă. Sunt – deja! – douăzeci de ani de când îl privesc zburând fără să se ridice de la sol. Nu e o minune, e o consecinţă. Ryan Giggs înţelege o idee filosofică antică, dar nu minoră: nu e nimic greşit în a fi cine eşti.

Ştiţi în ce fel de timp am naufragiat. Oamenii, tot mai des, tot mai mulţi, vor să fie altceva, altcineva şi – din laşitate, din nebăgare de seamă la clepsidra vieţii care curge –  rămân doar caricaturi sau schiţe ale propriilor vise. Ştiţi cum e: după o vreme apar mariajele, copiii, burta, celulita, facturile, blazarea, tu devii slujba ta. Şi, atunci, escrocheria dezvoltării personale apare ca o evadare. Bancheri care se vor fotografi, manageri care se vor cârciumari, ziarişti care se vor chitarişti în trupe rock de nişă – simple cusături ale unor destine fracturate.

Ryan Giggs ştie cine este şi este ceea ce vrea să fie. Cum reuşeşte să rămână echilibrat în excelenţă în meseria lui mi se pare dătător de speranţă. Poate că aşa ceva este posibil şi dacă ocupaţia ta nu este zborul şi locul tău de muncă nu se cheamă „Teatrul Viselor”. Este crud că nu poate juca pentru totdeauna şi că va veni o zi când va mai fi de găsit doar pe youtube-ul viitorului.

Este, desigur, o enormitate să îl pun pe Giggs de la Manchester United alături de Flaubert, de Malraux, de Faulkner, şi chiar de Balzac, de la nemuritori, în ceea ce povestea lui poate spune despre adevăr, dreptate, frumos, putere, onoare, libertate, devotament şi chiar dragoste. Totuşi, locul lui acolo se află şi o scriu fără remuşcări, dar nu şi fără iluzii.

* Adevărul, 30.01.2011

Advertisements