Tags

,

Florentin Petre nu a plecat in Buglaria pentru un trai mai bun. Nu.
 

Cand iesea pe portile stadionului ce a purtat o viata numele “Columbia”, cand autocarul cotea usor pe langa Cimitirul “Bolovani”, traversand unul dintre cartierele acelea palide, pe care comunismul l-a legat Ploiestiului ca o piatra de moara de gat, cand autocarul inghitea kilometrii spre capitala, traversand strazile inguste si prafuite din “9 Mai”, cu blocuri cenusii si mute, care par ca stau sa se pravaleasca, Petre intra in legenda.

Cu sufletul plin, ca dupa o noapte de amor, cu amintirile rasucindu-i gandurile, cu lacrimile mascate barbateste, cu refrenurile razboinice ale “cainilor” muscandu-i lacom din inima.

Mariajul Petre-Dinamo s-a consumat, ca orice casnicie, cu bune si rele. Iubirea peluzei l-a facut pe maruntelul mijlocas, capabil sa dea totul pe gazon, de la mate la ficat, un urias. Cand fanii, care l-au impins inainte pe cursele nebune de pe dreapta, au simtit ca idolul e moale, l-au injurat si l-au trimis acolo unde niciun dinamovist pur-sange nu poate merge, la Steaua.

Ca un pui de foca abandonat pe o banchiza, ca batranii uitati de nepoti, Florentin a plans neconsolat. Orice tribuna din lume are ceva din gena artistilor geniali si dementi, confectionand idoli pe care ii trec prin foc, la primul semn de slabiciune, pentru a-i reconstrui din cenusa.

Iar Petre este acum ca Akela, lupoaica batrana ce l-a ingrijit de Mowgli in cartile copilariei noastre. Nu mai poate fugi la fel de energic, nu mai musca din dusmani cu aceeasi aplomb, genunchii nu il asculta mereu. Dar i-a ramas intelepciunea de a intelege ca vremea sa a trecut. Mintea de pe urma s-a pogorat si peste fanaticii dinamovisti, care au priceput ca biologia nu iarta nici macar miturile. Si l-au reprimit in mijlocul lor.

Pe Dinamo nimic nu va mai fi ca inainte. Suporterii il vor cauta in gura tunelului, vor privi in gol pe banda dreapta, vor cersi altora daruirea lui Petre.

Iar pustiul din Popesti-Leordeni, care si-a driblat destinul, trecand peste accidentul de la pescuit, lasand in urma o hepatita devastatoare, nu va mai fi acolo. Dar se va intoarce. Asa fac intotdeauna inteleptii.

Dragostea “cainilor” este, pana la urma, fireasca. Generatia lui Petre a fost una damnata. Catalin Haldan s-a stins prea devreme, lasand in urma numele unei peluze si regrete de necuprins, Cezar Dinu s-a grabit sa-i calce pe urme, accelerand nebuneste pedala unei masini care l-a urcat in cer.

Dintre toti prichindeii care deprindeau tainele fotbalului de la Ionut Chirila, Florentin a dus crucea pana la capat. A triumfat si in intreceri masluite, a ridicat deasupra capului trofee patate de fluierasi slugarnici si adversari care au simulat fotbalul, dar a castigat ceva care valoreaza la fel de mult ca iubirea celor din Stefan cel Mare.

Dintr-o echipa aratata cu degetul si gonita cu fluieraturi de pe mai toate stadioanel tarii, Florentin este, poate, singurul asupra caruia cugeti de doua ori inainte de a-i arunca o vorba grea. Chiar si cand va fi porcait, cum este Lacatus, Florentin trebuie sa stie ca e hulit cu un soi inexplicabil de afectiune. De pe Giulesti, pe Ghencea, Petre este privit cu respectul cuvenit, de pe vremea triburilor, celui mai curajos dintre dusmani. Unei legende.

EVZ, 04.06.2006

Advertisements