Tags

, , , ,

Moderni, deşi li s-ar putea spune şi degradaţi, oamenii recenţi îşi neagă permanent condiţia trecătoare, îşi ascund, ca niciodată, cimitirele, îşi scurtează şi trecutul, şi viitorul.

Într-o povestire din epoca jazzului, cel mai bogat om din lume, Braddock Washington, „împăratul diamantelor, rege şi preot al epocii de aur, arbitru al splendorii şi al luxului”, îi oferă mită lui Dumnezeu. Nu este prima mită de o asemenea importanţă din istoria religiilor, nici măcar din istoria literaturii, dar este ceva în această povestire scrisă de Scott Fitzgerald, ceva care nu trece, cu timpul.

Trebuie precizat că Scott Fitzgerald este singurul care reuşea să îi stea alături lui Ernest Hemingway şi la beţii lungi, şi la proză scurtă – ei, doi miraculoşi alcoolici prăbuşindu-se dincolo de înălţimi şi de iaduri. Deceniile s-au înlocuit unele pe altele, Fitzgerald a murit tânăr, Hemingway s-a sinucis înainte să ajungă bătrân, jazzul a devenit clasic, dacă nu vechi, şi, pierdută printre revoluţii şi resemnări, imaginea lui Braddock Washington, trufaş, provocator, rezistă.

Cel mai bogat om din lume, desigur prizonier al averilor sale, îi oferă mită lui Dumnezeu pentru un serviciu minor: să întoarcă timpul. Dar Dumnezeu, Atotputernicul, refuză mita, timpul continuă să curgă în sensul ştiut şi, cum am spus de la început, ideea lui Fitzgerald nu trece, şi ea, cu timpul: există un sfârşit.

Ar fi putut rămâne elementar, dar, fiind tot mai laşi, facem să pară totul complicat. Mediile de „comunicare” pigmentează naşterile, abdicările şi morţile, le batjocoresc inutil sau le drapează – scutece şi coşciuge, deopotrivă – în fraze mari şi goale. Moderni, deşi li s-ar putea spune şi degradaţi, oamenii recenţi îşi neagă permanent condiţia trecătoare, îşi ascund, ca niciodată, cimitirele, îşi scurtează şi trecutul, şi viitorul.

Poate părea neînsemnat, dar este doar o aparenţă. În fotbal, ca joc democratic acceptat în toate clasele şi de toate rasele, universal nu doar prin forţa banilor, sfârşitul unei cariere excepţionale chiar este important. Sunt oameni, deloc puţini, poate cei mai mulţi, care înţeleg abia atunci, şi doar aşa, că îmbătrânesc, că dispar şi că trebuie să îşi câştige dreptul la nostalgie.

Sunt doar câteva zile de când Ronaldo, obez, dar fragil, a anunţat, plângând, că nu mai poate, că trupul nu îl mai ascultă, că a venit timpul. Ultimii săi ani de fotbal au fost, ca în atâtea meserii şi vieţi, chinul celui care nu ştie să renunţe, un tribut către propriul orgoliu. Ronaldo este, desigur, milionar, însă preţul milioanelor sale a fost plătit corect. Vi-l amintiţi, probabil, cu genunchiul sfâşiat, urlând primul cuvânt, cuvântul „mama”. Acum, când s-a retras, multe copilării şi-au conştientizat încheierea. E un moment de reflecţie mai accesibil decât mita lui Braddock Washington pentru Dumnezeu, dar, în esenţă, nu diferit, şi de aceea trist până la inutilitatea oricărei lacrimi: există un sfârşit.

* Adevarul, 20.02.2011

Advertisements