Tags

, , , , ,

Curvele, narcomanii, psihopaţii, impotenţii, onaniştii, travestiţii, şomerii, criminalii, sinucigaşii şi toţi ceilalţi aveau şi ei dreptul la cineva care să îi asculte şi să le spună poveştile, sublime în grotescul lor, uneori salvându-i în ultimul paragaraf, uneori umilindu-i, cu sadică satisfacţie. Acel cineva este Irvine Welsh, scoţianul născut în suburbii, care a deschis ochii lumii asupra suburbiilor, scoţianul care şi-a făcut din scris heroină devenind, astfel, Cineva. Nu se putea altfel. Irvine Welsh a cântat în tinereţe într-o formaţie punk, dar drumul acesta, desigur, îl ducea doar în cluburi mărginaşe, la periferia muzicii şi a existenţei. Irvine Welsh – ticălos talentat ca un zeu alcoolic – era condamnat şi la literatură adevărată, şi la succes meritat, combinaţie, fireşte, tot mai rară, aproape dispărută, ca tot ce e bun.

Totuşi: ce mai poţi publica după „Trainspotting”? Irvine Welsh a dat câteva răspunsuri. Printre ele, „Acid House”, o colecţie de texte scurte, dar complete, despre deznădejde, apărută exact atunci când se credea că nu se mai poate spune nimic nou despre drogurile săracilor.

Irvine Welsh îşi adună personajele din stradă, cu uşurinţa cu care alţii scot iepuri din pălării. Nu e niciun truc. Personajele lui Irvine Welsh, chiar şi murind, rămân vii. Iată-l, de pildă, pe Ian Smith, cinefilul obsedat de cinefilia sa, pierzând tot, putrezind în fotoliu şi încercând, fără succes, să simtă durerea acestor pierderi. Iată aceşti oameni eşuaţi în Amsterdam, oraşul-port pe care Welsh îl numeşte containerul gunoaielor europene, şi cine îl va contrazice?

Dumnezeu cel leneş şi egoist

Iată-l pe Bob din „Cauza Granton Star”, cea mai bună dintre toate povestirile din acest volum, dacă nu din tot ce a scris Welsh. Iată-l pe Dumnezeu explicându-i lui Bob de ce îl distruge: „De aia-s interesat de tine. Tu eşti exact ca mine. Un fraier leneş, apatic şi soios. Mie nu-mi place să fiu aşa, numai că, fiind nemuritor, nu mă pot pedepsi. Însă pe tine te pot pedepsi, prietene. (…) M-am săturat până peste cap de tot căcatu` ăsta cu pocăinţa. Io am puterea de a mă răzbuna şi am intenţia s-o exercit, în conformitate cu natura mea, leneşă şi egosită, pe specia pe care am creat-o, pe reprezentantu` ei. Ăsta eşti tu”. Acum înţelegeţi? Iată-l pe Coco Bryce răspunzând întrebărilor gazetăreşti, dacă nu filosofice, odinioară fundamentale: cine, ce, unde, cum sunt eu?

Iată şi acest titlu, dat cu mult înainte să se comercializeze etnobotanice: „Piese componente pentru omul de zăpadă al veveriţei Rico”. Măi copii, citiţi-l pe Welsh! E singurul drog legal care chiar nu dăunează.

P.S. În „Acid House” şi-a găsit locul şi o nuvelă intitulată „Un mare şmecher”. Îi este dedicată lui Kevin Williamson, nu-l ştiţi dumneavoastră, un rebel al mai multor cauze, oricum.


Irvine Welsh, traducere din limba engleză şi note de Ciprian Şiulea, Polirom, 2010

Advertisements