Tags

, , , , ,

Nicolae Husu, care era în 1989 şofer la UM 01640 din Buzău, descrie haosul şi prostia de la unitatea sa militară, unde au murit trei oameni. Intraţi în alarmă de luptă încă din 17 decembrie, ţinuţi într-o tensiune permanentă şi lipsiţi de orice informaţie concre-tă, militarii români au căzut cu uşurinţă în plasa diversiunii teroriste.

Chiar dacă iniţial au fost muşamalizate de procurori şi de propaganda mediatică a FSN, gafele Armatei Române în Revoluţia din decembrie 1989 au început, ulterior, să iasă la iveală. Încet-încet a devenit tot mai evident că zecile de soldaţi căzuţi la datorie în lupta cu „teroriştii” fuseseră, de fapt, împuşcaţi de propriii colegi în urma unor confuzii sau a unor situaţii tragi-comice.

Intraţi în alarmă de luptă încă din 17 decembrie, ţinuţi într-o tensiune permanentă şi lipsiţi de orice informaţie concretă, militarii români au căzut cu uşurinţă în plasa diversiunii teroriste lansate începând cu 22 decembrie. Haosul a fost cuvântul de ordine în marea majoritate a unităţilor militare de pe cuprinsul ţării.

CAZUL UM 01640

Extrem de relevant este cazul Unităţii Militare 01640 din Buzău, unde evenimentele din decembrie 1989 au picat pe un fond deloc propice ordinii şi disciplinei. Cu puţin timp înaintea Revoluţiei, comandantul unităţii fusese transferat în alt oraş, iar comandamentul garnizoanei a hotărât ca, provizoriu, conducerea să fie asigurată de căpitanul Dumitru Năstase, secretarul de partid al unităţii. Acest lucru nu i-a picat tocmai bine căpitanului Alexandru Scriba, care, fiind şef de Stat Major al UM 01640, se considera îndreptăţit să preia frâiele unităţii. Profitând de conjunctură, a trecut la acţiune, susţinut şi de locotenentul-major Mircea Emilică.

În ziua de 23 decembrie, când prăbuşirea regimului comunist devenise deja evidentă, Scriba i-ar fi strigat căpitanului Năstase: „Gata, Mitică, s-a terminat cu comuniştii tăi! Acum preiau eu comanda!”. Conform martorilor oculari, Dumitru Năstase ar fi încercat o abordare diplomatică, recomandându-i căpitanului Alexandru Scriba să aştepte limpezirea situaţiei pentru a-şi clarifica nemulţumirile.

„După ce a fugit Ceauşescu, Scriba şi  Emilică au început să-l înjure pe politrucul unităţii, care atunci ţinea locul şi de comandant. Şi au zis că regimul a căzut şi că nu mai ascultă de el, că preiau ei comanda. Montaseră şi ceva soldaţi, că Emilică era şi comandant de companie. Năstase a zis să stea liniştiţi, că ne vom reorganiza şi cine vrea să preia comanda o va lua, dar paşnic şi organizat”, îşi aminteşte Nicolae Husu, şofer la UM 1640 în momentul Revoluţiei.

Prinsă între panica unor posibile atacuri teroriste şi conflictele interne, unitatea a devenit un fel de sat fără câini. „Mie mi-a zis un plutonier: «Neculaie, vezi cum cobori, că aici s-ar putea să fie două tabere!». Nici nu ştiai de cine să te fereşti. Era haos în unitate. Eu aveam dormitor la compania a treia, dar dacă am văzut aşa, am dormit într-un atelier, pe unde era croitoria”, adaugă Nicolae Husu. 

INFLUENŢA ALCOOLULUI?

Tancurile au apărat Palatul Comunal

Aflat, din câte se povesteşte, şi sub influenţa băuturilor alcoolice, căpitanul Scriba s-a autoproclamat comandant al unităţii şi, în ziua de 24 decembrie, s-a îndreptat către biroul căpitanului Năstase cu intenţia declarată de a-l aresta. Însoţit şi de Mircea Emilică, Scriba s-a lovit de opoziţia maiorului Gheorghe Iacob, ofiţerul de serviciu, care a încercat să-i potolească pe cei doi, spunându-le că lucrurile sunt şi aşa tensionate din cauza Revoluţiei. Deranjat de această abordare şi hotărât să-şi ducă la capăt planurile, Scriba a scos pistolul şi l-a împuşcat mortal pe maiorul Iacob. 

După episodul soldat cu moartea unui ofiţer, Scriba şi Emilică au părăsit clădirea Comandamentului şi au început să facă un tur al unităţii, trăgând rafale de mitralieră în mod haotic. Aventura celor doi s-a încheiat în momentul în care Alexandru Scriba a pătruns în incinta UM 01171, unitate aflată în imediata apropiere, unde a fost împuşcat de căpitanul Vasile Robu. Rezoluţia Parchetului Militar, obţinută cu ajutorul Asociaţiei „21 Decembrie”, nu lămureşte situaţia în care şi-a pierdut viaţa căpitanul Scriba, menţionând doar că acesta a fost împuşcat „în timp ce era escortat la Corpul de gardă”. Nicolae Husu, personal militar civil în UM 01640, susţine că ştie exact cum ­s-au petrecut lucrurile. ­„După ce au tras de nebuni prin curtea unităţii, Scriba şi Emilică au vrut să sară gardul la unitatea vecină, la paraşutişti. Veniseră şase inşi înarmaţi şi îl luaseră pe comandantul Dumitru Năstase în unitate la paraşutişti, probabil dăduse el telefon şi ceruse protecţie. Când a sărit gardul la paraşutişti, ăia l-au curăţat pe Scriba. Că nebunul voia să se ducă peste ei după comandant”.

„Am stat în închisoare nevinovat”

Imediat după evenimente, ancheta procurorilor militari a stabilit că Mircea Emilică l-a împuşcat pe maiorul Gheorghe Iacob. Locotenentul major a fost arestat şi trimis în judecată. După aproximativ doi ani, instanţele au stabilit că Alexandru Scriba este autorul crimei şi l-au scos de sub urmărire penală pe Emilică. Acesta spune că a fost victima unei mărturii mincinoase. „Doi ani şi trei luni am stat în închisoare nevinovat. S-a numit cercetare în stare de reţinere, dar de fapt a fost puşcărie curată. Mi s-a interzis accesul la avocat,  s-au făcut nişte abuzuri incalificabile pentru o crimă pe care nu eu am comis-o. Toate astea din cauza unui martor mincinos, Sava Botezatu, pe care când îl întâlnesc acum face feţe-feţe. A fost forţat de procurori să depună mărturie mincinoasă”.

Mircea Emilică a acceptat iniţial să vorbească pe larg despre evenimentele de acum 21 de ani, după care s-a răzgândit şi a spus că vrea să fie lăsat în pace. „Vina mea este că am fost lângă Scriba când l-a împuşcat pe maiorul Iacob şi n-am putut să-l opresc. Culmea e că Iacob îmi era prieten foarte bun. Scriba a fost nedreptăţit. El trebuia să preia comanda unităţii şi de aici a pornit totul. Între el şi Năstase mocnea un conflict mai vechi, care trebuia să izbucnească. Nu mai vreau să-mi răscolesc amintirile. E prea greu. Vă rog să mă lăsaţi în pace, am trăit o tragedie cum nu mai doresc nimănui să trăiască”.

“Vina mea este că am fost lângă Scriba când l-a împuşcat pe maiorul Iacob şi n-am putut să-l opresc.”
Mircea Emilică
locotenent-major la um 01640, în timpul Revoluţiei

“Scriba era un om cam fixist, nu te puteai înţelege cu el când i se punea pata. Emilică avea boală pe comunişti, că era fiu de preot.”
Nicolae Husu
şofer la UM 01640 în timpul Revoluţiei

„Cine mama dracu’ să te atace la Buzău?”

Nicolae Husu   Foto: Cristian Delcea

Nicolae Husu are 59 de ani şi este şomer. Ar fi trebuit să iasă la pensie, dar unitatea militară la care a lucrat nu vrea să-i elibereze „grupa”. Ne-a primit în apartamentul său din centrul Buzăului, decorat ca pe vremuri, cu bibelouri frumoase înfăţişând cabaline în diverse ipostaze, şi ne-a povestit cum a trăit el Revoluţia.  „Pe data de 17 decembrie, abia mă întorsesem de la ţară, că tăiasem porcul. A venit soldatul la uşă: „Nea Nicule, «Munţii de Aramă!». Ştiam că asta înseamnă mobilizare generală. Când am auzit «Munţii de Aramă», m-am dus la maşină, în parcare, şi am găsit-o pe pană. Eram şofer pe o rabă la UM 01640″, începe Nicolae Husu.

Cu toate că era un simplu şofer, nea Nicu făcea instrucţie cot la cot cu soldaţii, iar la Revoluţie a fost în dispozitivul de pază al unităţii, cu arma în mână. Zvonistica frenetică din zilele Revoluţiei l-a lăsat rece. N-a crezut şi nu crede în terorişti. I se pare că totul a fost foarte simplu: „S-au împuşcat ca proştii între ei, asta a fost Revoluţia. A fost o tâmpenie, s-a panicat lumea degeaba. Cine mama dracu’ să te atace la Buzău? Ce terorişti? La Buzău?! Au tras toţi proştii beţi şi lumea a zis că sunt terorişti. Nu a fost Revoluţie, domnule.

A fost o convenţie a lui Iliescu, a zis că Ceauşescu a ros prea mult şi hai să-l dăm cu cracii în sus că se trăieşte mai bine. Dar uite că nu se trăieşte”. Nicolae Husu a văzut un om murind lângă el, pe plutonierul Vasile Voican, împuşcat de colegii lor, militari din aceeaşi unitate. „Aşa cred că au murit mulţi în ţară şi ­s-au băgat minciuni că ­i-au atacat teroriştii. Pe Voican ­l-au împuşcat ai noştri. Cred că erau şi cu capetele pline de băutură şi au tras fără să se mai uite în cine. A doua zi ne-am întâlnit cu ei în unitate şi i-am întrebat de ce au tras. Tăceau ca muţii, nu ziceau nimic”, încheie Nicolae Husu.

Cine l-a ucis pe plutonierul Vasile Voican?

Buzoian mort la Revoluţie

Pe lângă moartea maiorului Gheorghe Iacob, haosul declanşat în incinta UM 1640 din Buzău a mai făcut o victimă în aceeaşi zi – 24 decembrie. În acea dimineaţă, plutonierul Vasile Voican, care era şi casierul unităţii, a fost chemat la punctul de control de la intrarea în unitate pentru a-i achita solda ofiţerului de serviciu Vasile Ursache. În acelaşi timp, căpitanul Alexandru Scriba şi locotenentul-major Mircea Emilică îşi începuseră turul de forţă prin curtea unităţii.

„În dimineaţa zilei de 24 decembrie mă aflam în clubul unităţii, împreună cu alte cadre. Am primit un telefon de la locotenentul Nicolae Andronache, care ne-a atras atenţia asupra căpitanului Scriba aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, şi s-a exprimat că «a înnebunit şi trage în cadrele unităţii». În acel timp m-am uitat pe fereastră şi l-am văzut pe căpitanul Mircea Emilică strigând «Companie a 3-a, după mine!» şi se deplasau spre Parcul Auto. Tot în acel timp l-am auzit pe căpitanul Scriba strigând: «Căpitanul Năstase e un trădător»!”, descrie maistrul militar Ion Scarlat situaţia din unitate.Declaraţiile se află în „Dosarul Revoluţiei”.

HAOSUL

După ce Alexandru Scriba şi Mircea Emilică au încetat să mai tragă şi s-au îndepărtat, plecând către Parcul Auto, cei aflaţi în punctul de control au ieşit afară, la poarta unităţii. Plutonierul Voican le-a spus celorlalţi că se teme să nu fie împuşcat din cauza haosului creat la ei în unitate şi că se duce să ceară protecţie la UM 02233, aflată în imediata apropiere. Imediat după ce acesta a sărit gardul în grădina din spatele punctului de control, de unde urma să sară în unitatea vecină, s-au declanşat din senin mai multe rafale de foc automat. Vasile Voican a fost împuşcat în gât şi a murit pe loc, iar cei rămaşi la poarta unităţii au scăpat nevătămaţi după ce ­s-au adăpostit într-un şanţ din apropiere.

În rezoluţia alcătuită de procurori imediat după evenimente se arată că în momentul morţii plutonierului Voican s-au declanşat focuri de armă atât de pe clădirea Comandamentului, unde se afla un dispozitiv de pază, cât şi din afară unităţii, de către persoane neidentificate. De asemenea, martorii oculari au declarat că Voican nu putea fi împuşcat în niciun caz de Scriba sau de Emilică, întrucât în momentul declanşării focului, aceştia se aflau în partea opusă a unităţii. În aceste condiţii, sub argumentul că nu se poate stabili autorul, s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Nicolae Husu, prezent în zona punctului de control şi scăpat teafăr în urma focurilor care au provocat moartea lui Voican, spune că lucrurile au fost cât se poate de clare.

„Eu m-am aruncat în şanţ când au început să tragă de pe Comandament, ca să nu mă împuşte. Ai noştri l-au împuşcat pe Voican, cei care erau în dispozitivul de pază de pe Comandament, numai de acolo s-a tras. Eu am dat telefon la Comandament la unul Costache, ofiţer de serviciu pe unitate: «Măi, nea Costache, nu mai trage, mânca-ţi-aş gura, că sunt eu Husu Nicolae, de ce trageţi în noi? A încetat după aia, dar Voican era împuşcat. Ne-a şi fost frică după aia să intrăm iarăşi în unitate, am stat la poartă până la zece seara. Asta mor eu de necaz, că l-au împuşcat pe săracul Voican ziua în amiaza mare şi e imposibil să nu fi văzut că e în haină militară”, povesteşte Nicolae Husu. Acesta nu se miră că Procuratura nu a stabilit niciun vinovat pentru moartea plutonierului Vasile Voican.

DECLARAŢIE DUPĂ DICTARE

„Ce să stabilească ei, că nu au vrut adevărul de la început. Pe mine m-au chemat la audieri la Ploieşti şi mi-a spus procurorul să tac din gură şi să scriu ce zice el. Mi-a dat dictare, dar eu n-am fost de acord şi s-a răstit la mine. I-am zis la revedere şi am plecat. El zicea să scriu că a fost o eroare, o confuzie. Să nu spun că pe Voican l-au împuşcat ai noştri. Cum să nu scriu aşa ceva dacă eu am văzut că ăia de pe Comandament au tras, nu alţii?!”, adaugă Husu.

Plutonierul Vasile Voican avea 36 de ani şi era tatăl a patru copii minori. Într-o filă aflată la dosar şi datată 31 ianuarie 1990, soţia lui dădea o declaraţie în care cerea pedepsirea vinovaţilor. Procuratura Militară a stabilit că totul a fost o regretabilă eroare şi că nimeni nu poate fi tras la răspundere.

* Cristian Delcea, Mihai Voinea, “Adevărul”, 21.04.2011

Advertisements