Tags

,

La Constanţa, 18 cupluri s-au căsătorit pe 24 decembrie 1989, când pe străzi se murea de glonţ. „Adevărul“ vă pune în faţă mai multe tablouri: unul de nuntă, unul citadin şi un altul care s-ar putea intitula „Impostori odihnindu-se“. Ca epilog: zbuciumul celui supranumit „Căprioara“.

Pentru câteva mii de oameni, decembrie 1989 înseamnă timpul în care şi-au pierdut rude, prieteni sau colegi. Pentru zeci de mii, momentul marchează amintiri despre fapte de curaj sau laşitate, fiecare după cum a trăit Revoluţia. Sunt însă câţiva români pentru care ultimele zile ale lui 1989 au o importanţă personală şi mai puţin istorică. La Constanţa, 18 cupluri s-au căsătorit pe 24 decembrie 1989, când pe străzi se murea de glonţ. Sunt oameni care au început de două ori o nouă viaţă: căsnicia şi democraţia.

„Am început o nouă viaţă în decembrie ’89, dar o viaţă proastă. Ţara asta arată deplorabil”, spune acum Florin Oprea, care pe 24 decembrie 2010 a serbat 21 de ani de căsnicie cu aleasa inimii sale – doamna Monica. „M-am bucurat când am văzut că a venit democraţia. Am zis că, uite, mă căsătoresc, încep o viaţă nouă şi pot să fac şi eu copii cu un viitor. Dar m-am înşelat. Dacă din punct de vedere al căsniciei pe care am început-o în decembrie ’89 sunt fericit, ceea ce s-a întâmplat cu ţara m-a dezamăgit profund, m-a debusolat”, continuă constănţeanul.

http://www.mediadirect.ro/testarea/player_nou/mediacenter-adevarul/player.swfDUPĂ POSTUL PAŞTELUI

Corina, fata colonelului Maliciuc, alături de alesul inimii, la 27 decembrie 1989  Foto: arhiva personală

În toamna anului 1989, Florin Oprea, muncitor la centrala de la Cernavodă, a cerut-o în căsătorie pe Monica. Fata s-a fâstâcit un pic, dar a zis „da” şi au aranjat să se cunune civil în Ajunul Crăciunului. Nunta, fireşte, au lăsat-o pentru vara anului 1990, după postul Paştelui, încolo. Prin noiembrie ’89 au împărţit invitaţiile la rude şi la prieteni. Cu câteva zile înainte de eveniment, Monica a mers la coafor, „să se facă”, iar Florin şi-a cumpărat costum de haine. Viaţa curgea liniştit la Constanţa, pe 20-21 decembrie.

În după-amiaza zilei de 22 decembrie a început freamătul în oraş. „Când am văzut că a fugit Ceauşescu şi că e Revoluţie, am zis: «Asta e. Revoluţie-nerevoluţie, trebuie să ne căsătorim oricum». Şi am făcut-o aşa, printre gloanţe. Eram programaţi în ziua de 24 decembrie, la ora 13.00, dar din cauză că la gară se trăgea foarte tare, am întârziat câteva ore.

Bine că am ajuns teferi. Ofiţerul stării civile zicea că nu ne mai cunună, că am întârziat. Până la urmă l‑am convins”, îşi aminteşte Florin Oprea. Numele lui şi al soţiei lui au apărut în numărul din 25 decembrie 1989 al ziarului „Cuget liber”, într-un articol intitulat „Casă de piatră”: „Sunt fericit că această căsătorie începe sub cele mai bune auspicii”, le declara Florin ziariştilor constănţeni. A urmat un drum spre casă la fel de periculos: cele câteva Oltcituri şi Dacii ale prietenilor de familie înaintau sacadat prin filtrele create de revoluţionari. Monica nu-şi mai aminteşte decât că era fericită în acea zi: „Florin mă făcea să râd tot timpul şi nu mă puteam abţine. Era amuzant”.

http://www.mediadirect.ro/testarea/player_nou/mediacenter-adevarul/player.swfAjunşi acasă, au făcut o mică petrecere, dar nu prea a mai venit nimeni. „Le-a fost frică oamenilor că-i omoară prin oraş”. Florin Oprea spune că a fost cu noroc toată cununia asta periculoasă. Are două fete cărora le place cartea şi o soţie care parcă întinereşte şi mai multe nu. Viaţa în tranziţie nu a fost însă la fel de înfloritoare. „Mi-a fost foarte greu la început, până am reuşit să mă smulg de ideea că trebuie să fiu angajat undeva. Părinţii mei nici nu voiau să audă că-mi dau demisia, că n-o să mai am carte de muncă”, oftează Oprea.

El a încercat, în anii ’90, „să se privatizeze”, asemenea sutelor de mii de români. Treptat, şi-a pierdut entuziasmul: „Îmi pare rău că în ’96 am avut ocazia să plec în Germania şi nu am făcut-o. Cred că era mai bine dacă plecam, pentru că sunt foarte dezamăgit de România. Şi acum mai vreau să plec. Aştept să termine fata cea mică liceul. Fata cea mare e studentă în Franţa, la jurnalism. Şi am sfătuit-o să rămână acolo, la Strasbourg”.

De la socrul mic…

„Au fost oameni care m-au sfătuit să-mi iau certificat de revoluţionar”, spune Florin. Ce dovadă mai bună că ai fost pe străzi în zilele Revoluţiei decât un certificat de căsătorie? „Mai ales că aveam şi dovada cu articolul din ziar în care povesteam cum m-au blocat teroriştii în scara blocului, la plecare spre starea civilă”, se amuză acum Florin. Nu şi-a luat certificat de revoluţionar, i-a ajuns cel de căsătorie. „Nu mi-a plăcut în viaţă decât ceea ce am făcut eu cu mâna mea, cu munca mea. Nu am participat activ la Revoluţie. S-a întâmplat să mă căsătoresc în acele zile, atâta tot”.

http://www.mediadirect.ro/testarea/player_nou/mediacenter-adevarul/player.swfAlţii însă au gândit că Revoluţia şi cununia pot face casă bună. E cazul Corinei Chiriţă, fiica lui Ioan Maliciuc, colonelul care s-a aflat în forul de conducere al Constanţei după declanşarea Revoluţiei. Corina s-a cununat la 27 decembrie 1989, iar în prezent figurează pe lista luptătorilor cu merite deosebite în Revoluţie! Colonelul Maliciuc spune că nu şi-a susţinut fiica pentru a obţine certificatul de revoluţionar. „Nu am ajutat-o cu nimic. Ea şi-a depus actele pentru că a fost în grupul de apărare de la «Casa Albă».

Se ocupa cu paza şi controlul în zonă. Eu îi spuneam: «Corina, du-te acasă!». Ea: «Nu, tată, dacă e să mor, vreau să mor lângă tine». Domnule, m-a copleşit cu chestia asta.Totuşi, eu nu i-am dat voie să-şi ia certificatul. Dar, când am văzut cum merge valul de revoluţionari, am zis: «Stai, mă, puţin, eu sunt chiar cel mai prost?»”. Posesorii certificatelor de revoluţionar încasează lunar sume cuprinse între 1.800 şi 2.700 de lei.

“Când am văzut cum merge valul de revoluţionari, am zis: «Stai, mă, puţin, eu sunt chiar cel mai prost?»”
Ioan Maliciuc
colonel în rezervă

Gheorghe Hagi îl aştepta pe Miodrag Belodedici

Doi prieteni: Miodrag Belodedici şi Gheorghe Hagi

După Revoluţie, viaţa şi-a văzut de ale ei la Constanţa. Ziarul „Cuget liber” a surprins un tablou citadin: „Cetăţeni cărând pe umeri ditamai covorul, să-şi înnoiască casa în prag de an nou. Două tinere purtau pe braţe un tort mare, un licean şi o liceană se sărutau discret în tramvaiul 101″. Fotbaliştii echipei Farul Constanţa, în frunte cu preşedintele de atunci, Petre Buduru însuşi, au hotărât să doneze sânge pentru „victimele teroriştilor”.

Microbiştii au avut un motiv în plus de bucurie după Revoluţie: fundaşul Miodrag Belodedici, alintat „Căprioara” pentru eleganţa cu care ucidea atacurile înaintaşilor adverşi, se putea întoarce la echipa naţională, după ce în 1988 fugise în Iugoslavia fiind condamnat în lipsă la 10 ani de închisoare. Constănţeanul Gheorghe Hagi jubila după Revoluţie: „Îi păstrăm un loc în avionul pentru Cupa Mondială din Italia”. Totuşi, „Căprioara” nu a mers la Italia Novanta.

Cine sunt revoluţionarii cu merite deosebite?

Ostaş român (cu mustaţă) apărând presa liberă

În ziua în care la Oficiul stării civile 36 de oameni spuneau „Da” şi formau 18 noi familii, în judeţul Constanţa mureau împuşcaţi şapte oameni. Alţi patru se prăbuşeau cu un elicopter defect la Tuzla. Au devenit eroi ai Revoluţiei. N-a mai ştiut nimeni că tot pe 24 decembrie 1989, în apele teritoriale spaniole, nava Topoloveni s-a scufundat în urma unei puternice furtuni şi 14 din cei 28 de marinari de la bord au murit acolo, în Golful Byscaia (între Spania şi Franţa). Constănţenii s-au concentrat la Revoluţie şi, poate şi din cauza asta, sunt acum peste 1.000 de revoluţionari în judeţ, mai mulţi decât în Timiş sau în Sibiu.

„Trăiască societatea de pescuit marin – liberă!”

Dar ce mai înseamnă Revoluţia când, în localitatea Ovidiu, mulţi încercau să rupă zăgazurile magazinului din centru pentru a se elibera prin băutură? Relatează căpitanul de miliţie Ştefan Dana, în cartea „Preţul Libertăţii la Constanţa”: „La un moment dat am primit un telefon de la Scupură Vasile, şeful Complexului Alimentar Atlas, care mă anunţa că unii manifestanţi au trecut la dezmembrarea grilajelor de la ferestre cu scopul de a devasta magazinul.

Împreună cu subofiţerul Costache Cornel m-am deplasat la locul cu pricina, unde am constatat că aici se aflau masate aproximativ 2.000 de persoane, multe dintre acestea – în stare de ebrietate. Atitudinea lor violentă se datora faptului că şeful complexului a refuzat să le distribuie băuturi alcoolice. Cu greu am reuşit să-i temperez, comunicându-le că cei care vor fi în stare de ebrietate nu vor putea primi arme pentru a apăra Revoluţia”.

Profitând de starea de euforie din Ovidiu, câţiva hoţi au furat până n-au mai putut. Au fost prinşi şi daţi la ziar. „Fraţii Tudor şi Eugen Roman au furat din gospodăriile din Ovidiu trei biciclete, mulinete şi hălci de carne, în valoare totală de 7.000 de lei. Gheorghe Prodan, şofer, a furat din magazia unităţii Electrotehnice din Medgidia, 110 becuri, un ceas de mână şi bani din două poşete”, consemnau ziariştii de la „Cuget liber”.

Sunt multe categorii de impostori care au primit titlul de revoluţionari. Unii n‑au fost în România în decembrie 1989, alţii erau prin închisori, condamnaţi. Predomină însă tipul de revoluţionar care nu s-a remarcat cu absolut nimic în timpul evenimentelor, dar care poate să-ţi istorisească o zi şi-o noapte mici nimicuri pe care le-a întreprins în acele zile.

http://www.mediadirect.ro/testarea/player_nou/mediacenter-adevarul/player.swfZadarnic a încercat plutonierul în rezervă Gabriel Ristea să obţină o armă cu care să-şi probeze vitejia. N-a vrut nimeni să i-o dea, deşi el a insistat mergând de colo până colo cu livretul militar în mână. Nici în „Casa Albă” n-a reuşit să pătrundă, fiindcă un cetăţean rrom i-a ţinut calea. Dar ceva-ceva tot a făcut revoluţionarul Ristea. Pe 23 decembrie a fugit în port, la dana 22, unde era depozitul de peşte, şi a scris cu creta pe uşile depozitului: „Trăiască societatea de pescuit marin – liberă!”.

„Cred că e singurul port unde a apărut un aşa înscris”, se laudă omul. Plutonierul în rezervă Ristea, ajuns mai târziu luptător remarcat în Revoluţie, a ştiut să profite încă de la început de fierberea revoluţionară din oraş. „M-am deplasat la Poşta Mare. Cu livretul militar în mână tot timpul, am reuşit să pătrund în interior. La un moment dat, centralista a anunţat că cine doreşte să vorbească cu străinătatea primeşte gratis o convorbire. Am reuşit să vorbesc astfel cu sora mea în Grecia”.

În puterea nopţii, când plutonierul în rezervă Ristea se retrăgea spre casă, i-a fost dat să vadă un alt eveniment în care s-a remarcat ca martor ocular. „Noaptea târziu, un tanc se deplasa în direcţia Cişmea. În faţa scării blocului meu şi-a răsucit turela, trântind la pământ un stâlp de înaltă tensiune şi producând un imens scurtcircuit şi o bubuitură asurzitoare”. Atunci, bărbatul s-a aruncat la pământ. În venele sale pulsa un sânge de erou al Revoluţiei.

Racu trece la fapte

Racu Stere, revoluţionar şi el, a acţionat la sediul Miliţiei Judeţene. Curajul şi furia lui Racu s-au conjugat într‑un gest mare ca simbolistică: l-a lăsat pe un miliţian fără pantaloni pe el. Racu a scris în cartea „Preţul libertăţii la Constanţa”: „La poarta Inspectoratului Judeţean al Ministerului de Interne se afla un miliţian gras, care nu ne-a lăsat să intrăm. Atunci am forţat intrarea. Împreună cu un tânăr care mi s-a alăturat, i-am strigat miliţianului să se ascundă, că va fi vai de el. Aşa că am trecut la fapte, rupându‑i pantalonii de pe el”. Asta s-a petrecut în după-amiaza de 22 decembrie.

Odată cu lăsarea serii, lui Racu i s-a arătat ceva pe cer: „Toate astrele erau mai mari ca de obicei, Luceafărul chiar de trei-patru ori, Ursa Mare era redusă la jumătate, iar Ursa Mică de trei ori mai mare. Se făcuse ora 23.00, iar eu nu mă puteam desprinde de acest fenomen. Simţeam în corp o căldură venită din interiorul organismului”. Aceşti oameni sunt revoluţionari cu merite deosebite în Constanţa! Datorită lor am scăpat de jugul comunist. Datorită lor putem pleca acum unde vedem cu ochii.

* Cristian Delcea, Mihai Voinea, “Adevăul”, 14.04.2011

Advertisements