Tags

, ,

Dintre toate tipurile de ignoranţă, găsesc ignorarea celor care au fost pe pământ înaintea noastră drept cea mai gravă. Istoria  fără memorie rămâne cutremurul suprem, rămâne aceeaşi, vechea, colecţie de tragedii fără concluzii.

 Statul românilor, acest Bangladesh al Europei, aduce o contribuţie masivă în problematica alienării omului contemporan, încremenit într-un narcisism frenetic şi scârbos. Argumente se găsesc, acolo, printre buruieni şi indiferenţă, în oricare cimitir dintr-o ţară care nu mai poate trăi nici măcar clipa, ci doar biete caricaturi ale ei. Trecutul lăsat în paragină, trecutul din care nu se învaţă nimic, dictează prezentul oricărui popor abulic şi abuzat. Nimic nu rezistă fără respect pentru cei care au trecut prin viaţă şi i-au rezistat. Gradul de primitivism este, întotdeauna, egal cu dispreţul cu care sunt trataţi cei care nu se mai pot apăra.

 Când a devenit preşedintele Statelor Unite ale Americii, Barack Obama o invoca pe Ann Nixon Cooper, o femeie, o bătrână, un om de culoare, care avea pe atunci 106 ani şi îşi purta bogăţia cum fac toţi înţelepţii normali – pe dinăuntru. Doamna Ann Nixon Cooper a murit o iarnă mai târziu, din fericire înainte ca iluziile să fie învinse de realitate şi să reînceapă războaiele, exact aşa cum le ştia.

 La ce folosesc, deci, bunii şi străbunii, când nu sunt utili emoţional şi electoral? Un răspuns important s-a dat în nordul arhipeleagului nipon, unde au fost descoperite inscripţii pe piatră, vechi de şase secole, care îi avertizau pe cei ce vor veni: „Nu construiţi mai departe de acest punct. Valuri uriaşe venite din mare au ucis, aici, oameni!”.

 Civilizaţia, la fel ca primitivisimul, nu exclude aroganţa, dimpotrivă – o încurajează. Japonia, altfel un splendid exemplu de solidaritate umană, înălţător şi dătător de speranţă, decontează acum tot timpul în care n-a ştiut să citească o sumă de inscripţii pe piatră.

 „Speranţele tinerilor n-au reuşit niciodată, până azi, să schimbe lumea în mai bine, iar acreala mereu înnoită a bătrânilor n-a fost niciodată îndeajuns ca să o schimbe în mai rău”, scria, nu pe piatră, ci, da, pe internet, un bătrân care, între timp, s-a predat nemuririi – José Saramago. Scena e, aşadar, aceeaşi, deşi decorurile se schimbă, iar personajele se cred irepetabile, şi nu sunt.

 Mă întorc la inscripţiile pe piatră şi păstrez una singură, un adevărat haiku, poate chiar cel mai frumos dintre toate: „Alege viaţa, nu averea!”. Adaug doar că, deşi nu pare, alegerea chiar vă aparţine.

* Adevărul, 17.04.2011

Advertisements